Industrie și literatură (2)

Dacă oamenii de litere s-au lăsat, într-o primă etapă, cuceriți de captivanta posibilitate de a personifica niște structuri metalice de o complexitate absolut terifiantă, precum strunguri, raboteze, morteze, bormașini, șepinguri, mașini de danturat, mașini de rectificat și altele și mă opresc aici pentru a nu transforma acest articol într-un curs introductiv de sisteme tehnologice de fabricație, nivelul următor a fost acela de a analiza procesele de fabricație în sine.

Chiar titlul capitolului din Istoria literaturii de azi pe mâine a lui Marian Popa, Adâncul sens estetic al strungului în mers, este preluat dintr-o poezie a lui Romulus Vulpescu, Epoda strungului. Trebuie să-mi asum ignoranța, deoarece atunci când am citit acest titlu am crezut că este vorba de o eroare de tipar, fiind vorba, în mintea mea, de Epoca strungului, ceea ce nu era deloc deplasat în contextul realismului socialist de atunci. Apoi am aflat, de la un prieten literat, că epoda este a treia parte dintr-o odă, partea finală, în care se rezumă sau se concluzionează ideile odei. Oricum ai da-o, să dedici o odă sau, mă rog, o epodă strungului, nu are cum să nu te facă să te întrebi ce specie lirică ar mai putea fi dedicată eroilor, patriei, istoriei etc. Iată cum arată un fragment din Epoda strungului scrisă de Romulus Vulpescu în 1954 la Gazeta literară: Adâncul sens estetic al strungului în mers/ Nu poate să-l cuprindă în chinga-i nici un vers. Acum trebuie să fiu crezut, ca profesor de echipamente tehnologice de prelucrare, că există o estetică a mașinilor-unelte, în ceea ce privește forma și culoarea, dar nu poate fi vorba de vreun sens estetic al strungului în stare de funcționare. Dar, probabil că se poate, de aceea artiștii văd ceea ce nouă nu ne este accesibil.

Lucrurile devin de-a dreptul periculoase, atunci când intrăm pe tărâmurile alunecoase și periculoase ale chimiei. Marian Popa scrie cam așa: Activitatea economică și în primul rând cea industrială reprezintă în fapt o intervenție distructivă în structurile biotopice, depășind în genere granițele reversibilului ecologic. În România, chiar dacă nu a oprit procesul distrugerii naturii prin industrializare, literatura de până la ultimul război a fost cel puțin o compensație morală și un avertisment în raport cu dezastrele civilizației industriale: acum lucrurile stau exact invers. Fumul, praful, gazele și alte ejecții, dejecții, emisii, difuzii și infiltrări industriale sunt celebrate cu un entuziasm dificil de imaginat mai târziu. Cuvântul poluare nu circulă, conținutul lui e necunoscut. Pentru literatorul frenetic angajat este importantă și definitorie scenografia sesizabilă prin deplasări turistice la platformele industriale; infracțiunea biologică nu există.

Astfel, Ioanichie Olteanu publică poezia Metamorfoze în Viața Românească, nr. 5, 1959: Iar când vor sta, stihiile înfrânte/ Să pui și-o colivie pe turnul rotocol/ Ca pasărea de-a pururi în preajma ta să cânte/ Pe corzile coloanei de ciclohexanol. Neștiind dacă autorul a utilizat această ultimă denumire chimică în cunoștință de cauză sau din motive de rimă, m-am consultat cu un coleg profesor la Chimie industrială. Mi-a explicat el mai multe despre această substanță, spunându-mi la sfârșit că tot un fel de otravă este! N-am mai zis nimic!

Tot despre chimie este vorba și în creația următoare, numai că nivelul de periculozitate este mai scăzut. Mircea Popovici publică poezia Săvinești în Iașul literar, nr.1, 1960: Și-n ceasul când plutașii cutezători năeri/ Duc Bistrița departe într-un imens filon/ Ei prind din adâncimea celestelor tăceri/ Acordul în octavă al orgii de relon. De aici e de reținut ultimul și primul cuvânt: Relonul Săvinești, o foarte bună echipă de fotbal de Divizia B sau C de pe vremuri.

În aceeași cheie a adulării efectelor secundare ale industriei, Radu Cosașu, în textul Ciment, publicat în Viața Românească, nr. 11, 1959, descrie efectele binefăcătoare ale inspirării cimentului asupra inteligenței: E straniu cât praf poate să înconjoare un proces tehnologic de frumusețea producției de ciment. Totuși, respirând valurile infinite de praf, susțin că nu cunosc produs omenesc care să entuziasmeze mai mult inteligența cu care e elaborat. Poate oțelul. Mă rog!

La Geo Dumitrescu se manifestă un adevărat delir olfactiv produs de diverse substanțe toxice: Mirosuri vii, ațâțătoare, unele ascuțite, agresive, altele aproape dulci, obsedante, cele mai multe dominate de damful clorului. Undeva miroase a spirt, în altă parte a cremă de ghete, sau a rășină, aici se simte benzina, dincolo miroase a migdale (Geo Dumitrescu, Însemnări provizorii despre vetrele roșii ale Turzii, Viața Românească, nr. 3, 1961). Legat de mirosul de migdale, îmi amintesc că atunci când am citit cartea Miros de migdale amare de Elena Rjevskaia, mă așteptam la o acțiune mai romantică, nicidecum la o incursiune în bunkerul lui Hitler, în care era un miros de migdale amare, de la cianura de potasiu.

Așa precum intelectualii francezi de stânga preamăreau realizările Uniunii Sovietice sorbind un pahar de absint pe Champs Elysées, tot așa era de convenabil era să vorbești despre mirosul viu al clorului de la Câmpia Turzii, sorbind un șpriț pe Calea Victoriei.

Nimeni nu a vorbit, în mod realist, de oamenii care și-au ruinat sănătatea în marile combinate de prelucrare a minereurilor, în secțiile de forjă, turnătorie, mecanică grea sau care au lucrat în trei schimburi o viață întreagă și care chiar și după ani de zile de la pensionare se trezesc involuntar în puterea nopții, ca un reflex biologic produs de un mod de viață care le-a marcat existența pentru totdeauna!

Atunci nu se putea vorbi, iar acum subiectul nu mai interesează pe nimeni!

Prof. univ. dr. ing. Neculai Eugen Seghedin este cadru didactic și prorector la Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” din Iași

Publicitate și alte recomandări video