Dacă Alba Iulia nu şi-a găsit prea mult loc pe buzele ieşenilor nici pe 1 Decembrie, de ce ar răsuna numele Târgu-Mureşului mai des pe Copou în timpul anului? De ce s-ar vorbi din Păcurari până-n Bularga despre oraşul aflat chiar în inima României? Dacă unul dintre planurile Guvernului nu s-ar fi rostogolit de pe masa de tratative înspre public, probabil că nici nu s-ar fi discutat vreodată la Iaşi despre acest oraş decât, poate, abslut întâmplător. Însă acum, despre autostrada Iaşi – Târgu-Mureş auzim c-ar fi o mană cerească. Nu s-ar mai plînge ieşenii că timpul petrecut pe drum până treci de graniţă e egal cu cel pe care-l faci de la ieşirea din România până  în Italia. De aceea am propus un experiment. Până cînd vom putea merge cu mai mult de 130 de kilometri la oră în linie dreaptă pentru a trece frontiera spre Ungaria, am încercat să ajungem până la Târgu-Mureş şi înapoi, în aceeaşi zi. Însă nu cu maşina, pe care să presupunem că n-o avem, ci cu trenul. Adică străbătând peste 1.000 de kilometri pe singurele rute feroviare care leagă capitala Moldovei de Târgu-Mureş, ca să vedem ce-am rata dacă singurele opriri ar fi la benzinării pentru realimentare. Rezultatul a meritat din plin: o aventură jurnalistică de pomină!

Cum nu există un tren direct spre Târgu-Mureş, am ales varianta care circula noaptea, căci drumul durează, în funcţie de legături, între 11 şi 13 ore. Am riscat şi am ales să schimb garnitura în Răz­boieni, cu o diferenţă de doar jumătate de oră între trenuri, pentru că n-am vrut să stau priponit în mijlocul zilei trei ore în vreo altă gară. Am tras doar nădejde că acceleratul de Timişoara, în care m-am îmbarcat aproape de ora 8, n-o să întîrzie prea mult.

Ajuns în tren, mi-am dat seama că nu se circula după locul de pe bilet, ci în regim cuşetă. În fiecare compartiment erau câte doi oa­meni, întinşi de-a curmezişul pe cele patru scaune ale banchetei, cu biletul lăsat pe ei, pentru controlor, să nu cumva să-i mai trezească. N-am cu cine schimba două vorbe până se porneşte trenul; decît cu naşul, care, ferchezuit, dădea ture de vagon de parcă ara holurile.

„- Daţi-mi buletinul, vă rog!“

„- Dar la ce vă trebuie?“

„- Nu-mi trebuie, dar la ce controale am, crezi că-mi pasă? Îmi arăţi şi actele de pe casă numai să nu mă mai cocoşeze ăştia.“

Undeva în capătul vagonului stăteau atenţi doi indivizi îmbrăcaţi în civil, cu agende mari în mână. Cum scandalul cu naşii învinuiţi de şpagă încă ardea proaspăt, bărbatul rotofei cu mustaţă din faţa mea transpira de fiecare dată când se uita în celălalt capăt al holului. Într-un final, aflu că nici măcar nu ajung cu el până la Războieni, unde trebuie să cobor. Se schimbă tura o dată la Suceava, şi încă o dată la Cluj. Aşa că încerc să fur cîteva ore de somn pe sistemul cuşetă, cu laptopul în braţe, pantofii sub mine şi geaca pe post de pernă. Nu de alta, dar pe holuri, la intervale regulate, pe lângă naş, mai umblă doi indivizi cu glugile pe cap. În condiţiile în care nu plouă decât afară, şi nici neoanele nu merg, să zici că poate îi deranjează lumina, îmi închipui doar că-şi fac planurile de cum­pă­ră­turi pentru un Black Friday din timpul săptămânii.

În Războieni pluteşte pacea

Cu ochii când pe hol, când pe geam, la munţi, rup vreo două ore de somn până mă trezesc cu sunetul avertismentului sonor din gara din Cluj. Ploaia se oprise de ceva timp, dar începea să se lase un strat subţire de ceaţă. Trenul ajunsese la timp, fără un minut de întârziere, iar la 5 dimineaţa prin gară nu a­lear­gă numai câini rătăciţi, ci şi impiegaţii care trebăluiesc în toate direcţiile în jurul garniturii. Că­lători, ioc.

În primul compartiment al va­gonului în care eram s-au urcat în Cluj doi pescari. Sunt pe profil camuflaj, de la echipamente şi ochelari de soare şi până la lumina închisă din compartiment. „Mer­gem la Războieni, pe baltă“, îmi spune fără să fi întrebat nimic tipul masiv, de lângă geam. „Am un amic care are un iaz acolo şi ne lasă să mai venim de câteva ori, până la-nceputul anului, când trage afară tot fitofagul şi tenul.“ Mă-ncumet să-i întreb dacă nu-i cam târziu să ajungă în gară la 6 jumate şi pe baltă undeva după 7, dar unul dintre ei îşi dă jos ochelarii de soare şi mi-o taie din scurt: „Doar un pescar bun prinde peşte indiferent de oră, de baltă sau de scule“. Cum încă n-am fost în stare să prind cu bâta sau praştia, mă retrag în compartimentul meu şi mă zgâiesc pe geam, încer­când să văd prin ceaţă vreun indicator de localitate.

În gară la Războieni am ajuns la o jumătate de oră după şase dimi­neaţa. Departe de a fi răsărit, soarele nici măcar nu avea cum să treacă prin pâcla de ceaţă care se aşezase deasupra localităţii. Dacă în Iaşi puteai risca, ajungând spre gară încălzit, să-ţi arunci geaca pe-un braţ, coperta de ceaţă care s-a pogorât deasupra gării ţine un frig care-ţi sfredeleşte muşchii, ca un cuţit, până la oase.

Şi sala de aşteptare este plină. Aveam să aflu mai târziu că degeaba mă aşteptam la căldură înăuntru când singurele lumini aprinse în tot satul sunt cele din dreptul peronului. Pe peron stau tot soiul de gru­pu­leţe care fie se îndreptă înapoi spre Cluj, fie aşteaptă primul tren spre Târgu-Mureş. Dacă în sala de aşteptare erau majoritatea copii, care se pregătesc să meargă la şcoa­lă, pe peron sunt tot soiul de na­vetişti care sar în sus ca să-şi pună sângele-n mişcare.

La crâşma din gară

Dintre toţi însă, de departe mi-a sărit în ochi un bărbat care s-a dat jos dintr-un tren internaţional, staţionat momentan în Războieni, despre care, din sonorizarea proas­tă din staţie, n-am înţeles dacă plea­că sau vine de la Budapesta. Pe umărul drept poartă ca pe-o comoară un câine alb, lăţos, nu mai mare decât o minge de bowling. Coborând din tren, acesta îşi aprinde o ţigară şi întinde braţul drept în jos, ca o doamnă de socie­tate engleză care se pregăteşte să-şi servească ceaiul. Ca de pe o trambulină, câinele se desprinde şi se aruncă într-un sprint de 50 de metri înspre locmotivă, prin vegetaţia care încă mai păstrează nuanţe de verde ce se înălţase printre pietrele pavajului. Se întoarce brusc înapoi, se plimbă în ritmul bărbatului stânga-dreapta până acesta îşi termină ţigara, încolăcindu-i-se prin­tre picioare ca un motan. Înainte să se urce în tren, bărbatul se lasă pe vine, iar câinele, ca un leopard, se caţără înapoi pe umărul acestuia şi se îmbarcă înapoi împreună în vagon. Tot nu-mi dau seama: vine sau merge spre Budapesta?

Războieniul există aproape exclusiv ca mini-nod feroviar. Cel mai productiv magazin din tot sa­tul e cel de pe peron. Şi crâşma cu cei mai mulţi şi fideli clienţi tot acolo e. În afară de navetişti, în ga­ră îl găseşti mereu pe nea Costică, măturând mereu de zor peronul, la orice oră. Nea Costică îi ştie pe toţi navetiştii şi absolut toate trenurile. Trece încet pe lângă toţi, mai cere câte o ţigară, mai strânge câte un gunoi sau vreo scamă văzută doar de el de pe jos, munceşte mai ceva ca un majordom. La a patra tură se opreşte în dreptul meu. Îi spun din prima că nu fumez, deşi după aburul care-mi iese de sub nări ai putea presupune şi că sunt o locomotivă, darămite că ţin o ţigară între buze. Îmi explică în ce direcţie e Târgu-Mureş, îmi mai spune că trenul se întoarce şi face un mic ocol, apoi mă măsoară din priviri ca pe un televizor luat la mâna a doua la care nu-ţi merge telecomanda. „Eşti bolnav?“ mă întreabă direct. Mă blochez şi-l privesc înfrigurat. „Păi, de ce-ai vrea să mergi la Târgu la ora asta, pe tren, de unul singur, dacă nu mergi la spitalul de inimă?“. E drept că spitalul de car­­diologie e unul dintre cele mai performante din ţară.

Încearcă să mă mai tragă de limbă şi se întoarce la măturat, până lângă bărbatul pe care aud că-l strigă pe numele mic, Anton, şi care-i răspunde cu un accent ita­lian. Ră­mâne să aştepte cu el trenul spre Cluj, nu înainte să-i ceară o ţigară.

În personal, frig ca afară

În personalul spre Târgu-Mureş e şi mai frig decât în gară. Durează mai bine de 15 minute şi vreo trei opriri până ca în compartimentul în care stăteam trei persoane să se prin­dă puţin abur la colţul geamului şi să ne decongelăm. Abia atunci risc să deschid laptopul. Ascuns în spatele lui, îl observ pe tânărul din faţa mea, desprins parcă dintr-o copie proastă a Twilight. Alb la faţă, de-un blond spălăcit, cu faţa suptă şi oasele-i de deasupra maxilarului dansând la fiecare cuvânt rostit. Manevrează cu dexteritate un pix, îl desface şi-l pune la loc pe de rost, fără să se uite, cum vedeam prin filmele cu James Bond că fac lunetiştii cu puştile cu lunetă, legaţi la ochi.

Deodată, uşa se deschide la un semn discret de-al lui şi de pe hol intră în compartiment un tânăr, până în 18 ani, cu un ten mai închis, dar cu un zîmbet tâmp plantat pe faţă. „Ştiam eu că nu mă uiţi“, îi spune tipului de lângă geam, evitând să-l privească în ochi. Îi şopteşte ceva despre bani şi respect şi apoi aşteaptă. Din tăcerea din compartiment, individul de la geam scoate o cutie minusculă, cât un sfert dintr-una de chibrituri, pe care o desigilează încet, scoate câ­te­va granule pe care tuciuriul le ascunde într-o pungă scoasă din buzunar, nu înainte să se uite perplex la ele câteva zeci de secunde. Albe şi sfărâmicioase, granulele au dispărut apoi instantaneu în buzunarul individului şi, cu o plecăciu­ne, acesta a ieşit pe uşa compartimentului.

Din personalul dinspre Războ­ieni, în Târgu-Mureş a coborât cu noi şi frigul, un vânt năprasnic biciuindu-ne obrajii care abia începuseră să prindă culoare. Era ora 9 şi 10, trecuseră aproape 14 ore de când m-am pornit din Iaşi şi-am ajuns în inima judeţului Mureş pe aceeaşi ploaie mocănească. În oraş, dintre cele trei persone pe care le-am întrebat care-ar fi cea mai apropiată staţie de autobuz, patru dintre ele m-au ţinut de vorbă cinci minute să-mi explice să am grijă la hoţii de buzunar. „Toată lumea zice că ştie, până vă treziţi fără portofel“, spune indignată o doam­nă în timp ce mânca de zor o şaor­ma învelită în folie de staniol pe o bancă în faţa gării. Găsesc într-un final un autobuz cu care să străbat oraşul în cele patru ore pe care le am de aşteptat până aproape de ora 13, când am o serie de trei legături spre Iaşi, prin Adjud şi Paşcani.

Politica, bat-o vina

În spatele opulenţei din centru, ca-n orice metropolă, străduţele mici arată dezolant, şi lumea îşi poartă grijile în sân, apăsându-le cu bărbia de piept. Dacă nu-i tragi de mânecă să-i întrebi ceva, oamenii nu te privesc în ochi pe stradă şi-şi văd de treaba lor. Aşa că, după două drumuri dus-întors dintr-un capăt în celălalt al oraşului, ajung la timp la gară să prind trenul spre Adjud. Pustiu, cu compartimentele pără­site, nici naşul nu a venit până la ora 20 seara, când a trebuit să cobor.

În Adjud, singurul loc cu acti­vitate este crâşma de pe peron, un local spaţios, cu bere ieftină şi oameni liniştiţi, în care mergea omorâtă ora până la legătura spre Paşcani. Un bărbat înalt, subţire, cu paharul de votcă lipit de mâna-i dreaptă, se uită cu interes la o emisiune de divertisment ieftin şi grosolan de la televizor, până când începe să cânte, apatic, imnul. Toată lumea din local se opreşte, se uită spre el, şi apoi îşi văd de treabă în continuare. Bărbatul şi-a mai luat 100 de Stalinskaya, se întorce spre masă, dar se opreşte brusc din drum exact pe scaunul de lângă mine, clătinându-se uşor. „Mă scu­zaţi că vă deranjez, dar, uita­ţi-vă: n-am eu dreptate? Nu sunt politicienii ăştia, domnule, cancerul ţării? Nu oamenii ar trebui să conteze? Nu eu şi cu matale, nu noi? Nu! Pentru ei, domnule, contează doar să mănânce c...“, şi nu-şi mai poate suprima sughiţul care îl încerca. „Mă scuzaţi“, re­petă obsesiv şi merge la baie, de unde, în cele 20 de minute cât am aşteptat trenul, n-a mai ieşit.

O zi jumătate numai prin gări şi trenuri

Drumul înapoi spre Paşcani e într-un Bucureşti Nord - Suceava Nord ticsit cu pasageri. Jumătate dorm, jumătate citesc. Exact ca pâlcurile de neoane din vagonul-salon, care jumătate pâlpâie, ju­mătate stau aprinse. Cu cât trece mai mult timp, cu atât aceştia par a sta mai nemişcaţi. Pe fata din faţa mea, care ascultă fie ceva Miley Cyrus, fie un documentar de pe Animal Planet înregistrat pe telefon, luminile gării din Paşcani au găsit-o la fel precum cele din Adjud. Plictisită, cu privirea pe geam şi cu ochii aţintiţi undeva în partea dreaptă. A fost nevoie să-i sune telefonul ca să-şi dea seama că la staţia asta trebuia să coboare şi ea.

Cum aproape de miezul nopţii nu mai circulă nimic dinspre Paşcani spre Iaşi, am înnoptat aici şi m-am întors a doua zi dis-de-dimineaţă la Iaşi, după 1.100 de kilometri făcuţi cu trenul în circa o zi şi jumătate. Când am intrat în Gara Iaşi, un accelerat de Timi­şoara îşi încălzea din nou motoarele, să-i ducă prin inima Transilvaniei pe cei care, după cum spunea nea Costică, n-or să prindă în viaţa asta autostrada terminată: „Să zici mersi dacă măcar copiii copiilor tăi o să meargă cu maşina pe acolo. Sau, cine ştie, poate ai s-o prinzi şi tu. Că şi-aşa zici că nu fumezi.“

-------

„Aventura“ guvernamentală a proiectului autostrăzii Iaşi - Târgu Mureş e „şi mai şi“

Autostrada Iaşi-Târgu Mureş a fost pasată în ultimii ani de la un minister la altul, dar şi de la un buget la altul. Conform declaraţiilor oficialilor guvernamentali date la sfârşitul anului trecut, primele demersuri concrete pentru acest proiect ar trebui să fie făcute în câteva luni. Unul din cele mai importante proiecte ale Moldovei a trecut la ultima şedinţă de guvern din subordinea Ministerului Transporturilor sub autoritatea ministerului condus de Dan Şova, respectiv Departamentul pentru Proiecte de Infrastructură şi Investiţii Străine. Ministrul Şova a declarat că primul tronson din autostradă, Câmpia Turzii-Târgu Mureş, va fi scos la licitaţie la începutul acestui an, iar lucrările vor începe imediat ce vor avea un constructor. Următorul tronson, respectiv Ungheni-Iaşi-judeţul Neamţ, va fi construit tot cu fonduri europene, însă are nevoie de studii reactualizate. Tot în cursul acestui an ar urma să fie refăcut studiul de fezabilitate pe tronsonul Târgu Mureş - Târgu Neamţ, în vederea reducerii costurilor estimate iniţial. Finanţarea studiilor ar urma să se facă din fondurile alocate deja ţării în cadrul Programului Operaţional Sectorial - Transport 2007-2013. În 2015 ar uma să înceapă efectiv lucrările pe tronsonul Ungheni-Iaşi-Târgu Neamţ, cu o ramură spre sud, până la Bacău, în baza fondurilor de coeziune alocate României în exerciţiul bugetar european 2014-2020. Proiectul autostrăzii Târgu Mureş-Neamţ, care traversează munţii, a fost declarat însă de prioritate secundară, cu posibilităţi de realizare până în 2022, conform strategiei de dezvoltare a reţelei de autostrăzi prezentate de premierul Victor Ponta în decembrie anul trecut. (Gabriela TOMA)