Infatuarea fatală a intelectualilor*

joi, 16 mai 2024, 03:01
1 MIN
 Infatuarea fatală a intelectualilor*

Recent, Drumul către servitute, una dintre cele mai interesante cărți scrise vreodată în sfera științelor sociale, considerată o lucrare de referință a secolului al XX-lea, a împlinit optzeci de ani. Într-o lume însetată de nou, mesajul ei ar putea fi considerat învechit, vetust, anacronic, valabil, eventual, într-un context imposibil de reprodus în zilele noastre. În realitate, marile adevăruri nu îmbătrânesc niciodată. Doar că, pentru a-și păstra prospețimea, trebuie repetate mereu, cu o încăpățânare benedictină.

De la Platon încoace, intelectualii au manifestat o apetenţă irezistibilă pentru ingineria socială. Inspiraţi de cărţi precum Republica sau Legile, ei şi-au imaginat că slăbiciunile lumii în care trăim pot fi eliminate prin simpla „ştergere a pânzei”, o figură de stil în spatele căreia, cel mai invidiat gânditor al omenirii îşi ascundea planul măreţ de reconstruire a civilizaţiei pe baze pur raţionale. Aşadar, proiectul deliberat, conştient putea să înlăture şubrezeniile oricărei ordini constituite din muritori fatalmente imperfecţi. Evident, erau necesare câteva condiţii sine-qua-non ale desăvârşirii lumii terestre: dispariţia proprietăţii private, izgonirea nemiloasă a libertăţii personale, tratarea fără anestezice a egoismului, controlul deplin al vieţii personale de către poliţia copulaţiei şi suprimarea, desigur, în interes comun, a gândirii libere. Ghidate după aceste principii sacre, noile societăţi, ale căror dimensiuni nu trebuiau să depăşească prea mult dimensiunea oricărui trib din Papua Noua Guinee, întruchipau perfecţiunea, chiar dacă glorificau totalitarismul, xenofobia şi relaţiile sexuale panmixice, considerând drept păcate de neiertat căutarea bogăţiei, schimbul de mărfuri cu străinii sau posesia privată de bunuri.

În ciuda unei atracţii aparent irezistibile, modelul social utopic imaginat de fondatorul Academiei ateniene nu a reprezentat un punct de reper pentru lumea vestică, edificată, totuşi, pe valorile morale iudeo-creştine şi pe filosofia socială a vechilor greci. De aceea, ceea ce noi numim, astăzi, civilizaţie occidentală s-a format printr-un proces spontan, nedirijat, în care ingredientele fundamentale au fost libertatea, proprietatea privată şi străduinţa neostoită a individului de a-şi ameliora propria condiţie.

Însă, anii `30 ai secolului trecut au reprezentat, mai corect spus, au putut să însemne, un punct de cotitură în evoluţia civilizaţiei vestice. Virajul se putea produce nu neapărat din cauza ignoranţei „maselor”, cât din cauza popularităţii extraordinare de care se bucurau instrumentele ingineriei sociale în rândurile unei intelectualităţi, în parte, la fel de ignorantă precum cei fără de carte. Una dintre vocile ce se opuneau vehement concepţiilor la modă a fost cea a lui Friedrich von Hayek, care, în mijlocul delirului megalomaniac creat de ideea controlului conştient al proceselor sociale, ce pusese stăpânire pe intelectualitatea occidentală, scrie o carte extraordinară intitulată Drumul către servitute. Apărută în 1944 şi dedicată, absolut genial, „socialiştilor din toate partidele”, lucrarea viitorului premiant Nobel (1974) constituia un manifest în favoarea valorilor care au făcut posibilă naşterea şi evoluţia civilizaţiei vestice. Ea începe cu un reproş la adresa politicilor care au condus multe guverne să „abandoneze” calea dreaptă, naturală, firească şi să vireze spre metode nesănătoase, incompatibile cu libertatea individuală, cu proprietatea privată şi cu prosperitatea. Aşadar, sintagma „drumul către servitute” înseamnă calea planificării raţionale a proceselor sociale, a distrugerii spiritului antreprenorial, într-un cuvânt, calea socialismului. În celelalte capitole, cu o meticulozitate exasperantă uneori, dar specifică autorului şi întregii şcoli din care acesta provine, cea formată la sfârşitul secolului al XIX-lea, la Viena, Hayek demontează bucată cu bucată construcţia teoretică himerică a societăţii ce funcţionează pe baza unui proiect deliberat.

Scrisă într-un limbaj oarecum accesibil publicului larg, ceea ce explică succesul său oarecum neobişnuit pentru un asemenea produs intelectual, dacă ţinem cont de subiectul tratat, cartea reprezintă una dintre cele mai strălucite pledoarii scrise vreodată în favoarea libertăţii şi a pieţei libere. Ea trebuie citită şi recitită mai ales în zilele noastre, când, sub presiunea populară, cauzată prin derapajul economic al ultimilor ani, tentaţia de a vira spre stânga pare de-a dreptul irezistibilă şi izbăvitoare, în acelaşi timp. Ea ne ajută să ne reamintim că drumul pe care au fost abandonate libertatea individuală, proprietatea privată şi piaţa liberă duce spre sclavie. Cartea reprezintă, în același timp, un reproș la adresa intelectualilor occidentali, care, seduși de închipuitele succese ale societății sovietice, în fapt, minciuni bine ambalate propagandistic, ajungeau să creadă, între cele două războaie mondiale, că planificarea centrală devenise inevitabilă, că ea poate fi reconciliată cu socialismul, că între socialism și democrație nu există o incompatibilitate funciară. Dintr-un anumit punct de vedere, putem interpreta mesajul lui Hayek în logica unei cărți scrise de Julien Benda, cu aproape două decenii mai devreme, Trădarea intelectualilor. Autorul Drumului afirmă aproape explicit că o vină majoră în propagarea utopiilor totalitare, dacă nu cumva, o asemenea sintagmă constituie un pleonasm pur, revine intelectualilor, adică, oamenilor cărora le revine, prin definiție, misiunea de a judeca întotdeauna la rece și de a nu se lăsa seduși de soluții fanteziste. Prin urmare, n-ar trebui să ne mire faptul că această carte a fost primită cu o ostilitate aproape nedisimulată de lumea academică britanică, deși ea s-a bucurat de un succes cu totul neașteptat printre oamenii obișnuiți, succes datorat nu doar ideilor extrem de interesante expuse de autor, ci și unei ediții condensate publicate de Reader’s Digest, o publicație extrem de apreciată de publicul larg din lumea anglo-saxonă.

Recent, Drumul către servitute, una dintre cele mai interesante cărți scrise vreodată în sfera științelor sociale, considerată o lucrare de referință a secolului al XX-lea, a împlinit optzeci de ani. Într-o lume însetată de nou, mesajul ei ar putea fi considerat învechit, vetust, anacronic, valabil, eventual, într-un context imposibil de reprodus în zilele noastre. În realitate, marile adevăruri nu îmbătrânesc niciodată. Doar că, pentru a-și păstra prospețimea, trebuie repetate mereu, cu o încăpățânare benedictină. În fond, ele constituie fundamentul insubstituibil al civilizației, doar adevărul ne va face liberi, după cum spune Ioan Evanghelistul.

 

*Acest articol reprezintă o formă extinsă a unei recenzii publicate cu mult timp în urmă, în revista Convorbiri liberale.

 

Gabriel Mursa este profesor de Economie și Istoria gândirii economice la Facultatea de Economie și Administrarea Afacerilor din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași și președintele Institutului Hayek România

Comentarii