Inflaţia care a distrus o lume minunată

joi, 26 ianuarie 2023, 02:51
1 MIN
 Inflaţia care a distrus o lume minunată

Omul simplu crede cu naivitate că inflaţia constituie consecinţa inevitabilă a războiului. De fapt, lucrurile stau invers: mai marii zilei pot duce războaie, tocmai pentru că au la dispoziţie instrumentul facil al creşterii excesive a cantităţii de bani, mai precis, tiparniţa. 

O întâmplare fastă m-a adus pentru câteva zile în capitala Austriei, la Institutul Hayek, aflat sub zidurile Catedralei Sf. Ştefan, primul martir al creştinătăţii. Lecuit de dorinţa (cândva) frenetică de a-mi trece în „palmares” un număr cât mai mare de obiective turistice vizitate, mă plimb agale pe străzi, pentru a mă impregna cu parfumul subtil al locului. Peste tot vezi clădiri minunate, magazine, restaurante şi cafenele cu ştaif, pline cu turişti de pe întreg mapamondul. La Viena, ai sentimentul că istoria este ceva cu totul relativ: palatele par atât de bine integrate în decorul cotidian, atât de vii, de obişnuite, încât te aştepţi ca Franz Joseph sau Sissi să-şi abandoneze birourile somptuoase şi să iasă la plimbare pe Kärntner Straße. Seara, în piaţa centrală a oraşului, peste atmosfera liniştită, pluteşte o boare irezistibilă de vin fiert cu scorţişoară, care însoţeşte invariabil nelipsitul apfelstrudel.

Nimic din această metropolă, aşezată în inima Europei şi îmbrăcată în veşminte imperiale, nu aduce aminte de faptul că, în urmă cu aproape un veac, Viena părăsea pentru totdeauna o lume minunată şi trecea prin cele mai cumplite clipe ale existenţei sale. După încheierea războiului franco-prusac, în 1871, Europa intra în cea mai fastă epocă din istoria ei, La Belle Époque, un ev al prosperităţii, în care visul kantian al păcii eterne părea realizabil pentru prima dată în existenţa zbuciumată a „bătrânului continent”. Nicăieri n-a fost mai pregnant acest fenomen, decât pe malurile vieneze ale Dunării albastre. În fapt, Viena a trecut printr-un veritabil big bang social, a ajuns, în ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea şi în primele două ale secolului al XX-lea, la apogeul civilizaţiei sale. Dacă aş fi putut lua la pas acea Vienă, în care tihna devenise atotstăpânitoare, iar graba, „o lipsă de eleganţă”, aş fi putut da nas în nas cu Brahms sau Mahler, cu Bolzmann sau Schrödinger, cu Freud, Klimt, Popper, Wittgenstein, K. Lorenz, cu Schumpeter, Menger, Böhm-Bawerk, Mises sau Hayek etc., etc. Capitala fostului imperiu ajunsese pe o scară atât de „înaltă” a civilizaţiei, încât, după spusele unuia dintre celebrii săi locuitori, Stefan Zweig, vienezii aveau o singură preocupare majoră: cultura, în special, teatrul. Da, au existat epoci şi oraşe caracterizate prin „fanatism pentru artă”, „teatromanie”, iar Viena acelor vremuri a trăit un asemenea lux! Acea lume era a laissez-faire-ului, pe care Keynes însuşi o caracteriza ca fiind un „episod extraordinar de progres economic”. Totuşi, acea lume minunată avea să moară, dar nu răpusă de glonţul lui Gavrilo Princip, care, la mijlocul anului 1914, l-a ucis pe arhiducele Franz Ferdinand, ci de inflaţie.

Omul simplu crede cu naivitate că inflaţia constituie consecinţa inevitabilă a războiului. De fapt, lucrurile stau invers: mai marii zilei pot duce războaie, tocmai pentru că au la dispoziţie instrumentul facil al creşterii excesive a cantităţii de bani, mai precis, tiparniţa. Germania şi Austria au declanşat Primul Război Mondial pentru că au renunţat la etalonul-aur şi, astfel, au putut multiplica volumul însemnelor monetare în circulaţie, finanţând războiul. Altfel, le-ar fi fost greu, dacă nu imposibil, s-o facă. Moartea arhiducelui austriac, moştenitorul tronului, nu stârnise prea multă emoţie, în orice caz, nu suficientă pentru a arunca lumea într-o conflagraţie de dimensiuni nemaiîntâlnite. Însă balaurul sangvinar al lumii tribale nu a murit niciodată; în aşa-zisa La Belle Époque, el s-a ascuns în cele mai întunecate caverne, motiv pentru care lumea l-a considerat mort.

Din păcate, n-a fost aşa! Monstrul a ieşit din adormire şi s-a hrănit cu război, iar tiparniţa i-a oferit muniţia necesară. Mefisto, reprezentarea diavolului în folclorul german, personajul lui Goethe, în Faust, a preluat procesul tipăririi banilor, punând instrumentele necesare la dispoziţia celor însetaţi de răzbunare. A tipărit cantităţi uriaşe, nemaivăzute de bani, care au devalorizat moneda şi au scumpit enorm bunurile. În fapt, inflaţia a distrus unul dintre cele mai importante unelte ale societăţii civilizate, banii, şi a acţionat ca un impozit ascuns, care a luat puterea de cumpărare din mâinile creatorilor ei legitimi şi a pus-o la dispoziţia celor ce purtau războiul.

Dincolo de celelalte efecte nocive, hiperinflaţia din Austria a făcut un lucru teribil: a subminat ordinea socială, a răsturnat ierarhii, a distrus o lume aşezată, bine structurată, ridicată prin eforturi colosale. Acţionând pe furiş, ea a distrus averi şi poziţii sociale, aruncându-le în ridicol. Revenită din Elveţia, unde s-a ascuns de război, o doamnă din înalta societate a constatat că economiile ei, dintr-un depozit bancar, valorau cât o ceaşcă de cafea. Alta, Frau Eisenmengerm din Viena, s-a văzut nevoită să vândă preţiosul ceas al soţului, o moştenire de familie, pentru a-şi putea cumpăra un sac cu cartofi. O altă fostă membră a înaltei societăţi şi-a vândut pianul pentru a-şi cumpăra un sac cu făină. Acest fenomen, dincolo de cele pur economice, un fenomen sesizat foarte bine de Thomas Mann, în Germania, sau de Alejo Carpentier, în America de Sud, a însemnat „o răsturnare de valori”, o „inversare de noţiuni”. Or, lumea civilizată nu se sprijină doar pe PIB, ci şi pe valori morale, etice, pe o structură socială recompensând meritul personal, munca asiduă, conduita chibzuită.

Acum un veac, o lume minunată, cea vieneză, s-a prăbuşit în ghearele războiului hrănit cu bani tipăriţi în neştire, cu hiperinflaţie. Din fericire, sistemul vieţii are resorturi autoregeneratoare, însă în ştiinţă, cultură şi artă, Viena n-a revenit niciodată la lumea minunată a ultimelor decenii din secolul al XIX-lea şi a primilor ani din secolul al XX-lea.

 

Gabriel Mursa este profesor de Economie şi Istoria gândirii economice la Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi şi preşedintele Institutului Hayek România

Publicitate și alte recomandări video

Comentarii