Inflaţia lui Reckwitz

Multora dintre noi ne este greu să spunem ceea ce simțim și, de multe ori, incapacitatea de a ne destăinui nu este cea mai potrivită. Să ne imaginăm că managerul țipă la noi pentru o lucrare greșit întocmită și suntem, după ce ieșim din biroul lui, extrem de furioși. Dar, dacă săpăm mai adânc în miezul emoțiilor, s-ar putea dovedi că ceea ce simțim nu este doar furie, e și teamă – pentru că, altfel, furia ar putea fi înlocuită, dacă am avea curajul de a exprima emoția, cu un răspuns pe măsură, la urma urmei, am putea să-i răspundem că tonul lui ridicat ne cam zgârie urechea și ar fi mai potrivit să acționeze cu calm în dialogul său cu subalternii. În acest caz, cu sau fără destăinuire, nici un mijloc de a face față furiei nu ne va ajuta, deoarece reacția noastră nu se adresează declanșatorului principal, care nu este altceva decât teama de a rămâne fără un loc de muncă. Există dovezi generate de experimente că, dacă numim corect emoția pe care o trăim, acest lucru analizat în sine are rolul de a reduce intensitatea emotivității noastre. Cu cât oamenii înțeleg mai bine ce simt, ce fapte sau lucruri le stârnesc sentimente și emoții, de oricare tip ar fi acestea, cu atât este mai ușor să revină la o stare stabilă atunci când un val de emoții lovește și corpul produce reacții de stres. Cei care își diferențiază sentimentele și emoțiile mai clar, spun aceste studii, sunt mai puțin dispuși să se angajeze în strategii dezadaptative. Aceasta înseamnă că, probabil, ei nu vor încerca să-și amorțească durerea interioară apelând la autocompasiune și nici nu vor încerca să-și „înece” dezamăgirea în alcool. De asemenea, aceste persoane experimentează mai puțin tulburările de anxietate și depresie. Dar ce se întâmplă dacă mediul însuși, cel care ne înconjoară, se transformă în emoții și sentimente?

Începând cu anii 1970 și 1980 a avut loc o transformare a culturii emoțiilor: emoțiile nu doar că au câștigat legitimitate, ci au început să fie înțelese ca însăși esența unei vieți de succes. Accentul s-a pus pe intensitatea emoției, experiența pozitivă, iar acest lucru nu s-a întâmplat niciodată într-o altă epocă. În epocile anterioare, omenirea a trăit cu sentimentul că trebuie să-și pună frâu emoțiilor, pentru că acestea erau percepute drept periculoase, uneori chiar sinistre, atât pentru individ, cât și pentru societate. Atunci, prin educație, a fost creată, în mod conștient, o distanțare față de propriile stări emotive – așa cum s-a întâmplat în antichitate, în creștinism și în epoca iluminismului, dar și mai târziu.

Sfera producției și a consumului transformă sentimentele și emoțiile în marfă și asta o putem vedea la orice pas, – nu cumperi un produs, ci un sentiment. În același timp, relațiile umane capătă o anumită valoare de piață. Oamenii investesc în relații, lucrează pentru ele, trebuie să îndeplinească anumite funcții, și anume, să satisfacă nevoile partenerilor: partenerii vor bani, mașini, vacanțe de lux, case cu etaj, ca dovadă a iubirii. Vacanța în Tenerife la un hotel de cinci stele devine un te iubesc mai prețios decât un buchet de ghiocei. În acest sens, o persoană poate deveni, în funcție de circumstanțe, atât o marfă cumpărată ușor, cât și un antreprenor emoțional. Iar pentru acest fapt, este foarte important ca el să-și calculeze corect emoțiile pentru a nu rata succesul de ordin social sau personal. Producătorii de mezeluri și produse din carne, de ciocolată, fast-food-urile adaugă „fainoșag”, „dragoste” listei de ingrediente, alături de e-uri, pesticide, coloranți sintetici; în Spania, de pildă, am achiziționat dintr-un supermarket obișnuit o rolă de hârtie igienică pe care scria „fericire”, „optimism”. La McDonalds cumpăram Happy Meal. Pe unele pastile stă scris „iubire”. Așadar, o mare parte din întreaga sferă a consumului este pătrunsă de dorința unei experiențe pozitive, atractive, autentice pentru cumpărător. Autenticitatea și atractivitatea sunt valorile de bază ale acestei emoționalități pozitive. Iar economia este, după cum vedem, un canal de transfer al mediului înconjurător către emoție, conducând la ceea ce am putea numi emoționalizarea spațiului public. Sociologul german Andreas Reckwitz scria în cartea sa Die Gesellschaftder Singularitäten, editată la Berlin, în 2017, tradusă ulterior și în engleză și publicată în Cambridge, Polity Press, sub titlul The Society of Singularities, în 2020, despre „hiperinflația sentimentelor” pe care încercăm, cu disperare, să o controlăm. Cartea – scrisă din perspectiva sociologului fascinat de „explozia singularului”, o explozie specifică, după cum crede autorul, societății contemporane, unde oamenii, obiectele, timpul, spațiile și colectivele devin produse, valorizate și consumate pe baza singularității lor, – poate fi privită și din perspectiva psihologului, atent la evoluțiile emoției, drept care, am selectat câteva idei pentru a le aduce în atenția cititorilor în cele ce urmează.

La ce conduce această hiperinflație a sentimentelor, de pildă, în politică sau în economie? se întreabă autorul. Și de ce este, totuși, atât de greu pentru o persoană modernă, care e sfătuită adesea de psiholog să-și definească sentimentele și emoțiile, să ajungă la o înțelegere cu ceilalți? Dorința de auto-realizare, spune Reckwitz, dorința de a experimenta emoții pozitive în toate situațiile de viață este forța motrice din spatele transformării culturii emoționale pe care o observăm. Iar acestea nu ne fac, de fapt, contrar așteptărilor, mai fericiți. Dimpotrivă, oamenii moderni se simt din ce în ce mai anxioși și dezamăgiți, incapabili să iasă din labirintul emoțiilor și al așteptărilor lor mari. Și aici este conturată prima „zonă de frustrare”, și anume: aceste două niveluri – al dorinței de auto-realizare și al labirintului așteptărilor noastre, se pot separa. Acest fapt este posibil: eu însămi pot simți că experimentez ceva pozitiv – dar acest lucru nu poate fi arătat altora. Sau poate alții vor vedea, dar nu vor înțelege sau aprecia așa cum îmi doresc. Statutul meu social poate avea chiar de suferit. Sau se întâmplă invers: pe dinafară demonstrăm ceva fantastic de frumos. Oamenii din jurul nostru reacționează și își exprimă aprecierea. Dar propriile mele sentimente pot să nu coincidă cu această realitate prezentată de mine altora. Astfel de experiențe în cultura emoțională, desigur, duc adesea la dezamăgire, furie sau depresie.

Educația pe scară largă a jucat un rol important în hiperinflația sentimentelor. Psihologia pozitivă a pătruns prin tot felul de mijloace în viața noastră – de exemplu, prin literatura despre parenting. Copiii și adolescenții sunt crescuți într-un mod diferit decât am fost crescuți noi, cei care avem, astăzi, 50-60 de ani. Ei nu mai sunt învățați să-și suprime emoțiile. Nu li se mai spune: E o rușine să vorbești despre sex! sau Taci, tu să vorbești când îți spun eu! Dimpotrivă, sunt învățați să se asculte pe ei înșiși, să distingă sentimentele lor, să învețe să se înțeleagă pe ei și să vadă cum să se deschidă sufletește cel mai bine. Aceasta este o direcție foarte importantă în educație. Apoi ar fi și apariția unei noi clase de mijloc, a unei clase de specialiști înalt calificați, cu studii superioare, care a avut și ea impact, mai ales în orașele mici: până la urmă, aceștia, spune Reckwitz, sunt în multe privințe purtătorii acestei culturi a auto-realizării și a dezvăluirii potențial personale – și, astfel, a culturii emoțiilor pozitive.

Dar există și un factor economic puternic, după cum am văzut. Capitalismul din ultimele decenii este nu atât industrie, cât cultură, incluzând experiența și economia – adică economia experienței, a senzației. Tot ceea ce ne oferă economia, toate tentațiile, sunt îndreptate spre căutarea unor experiențe pozitive. 

Am putea crede că social media estompează emoțiile, însă, dimpotrivă, ne spune același sociolog, ea se erijează într-un fel de amplificator pentru acestea, un teren de reproducere. Avem în vedere conflictele din mediul online, ele ne afectează și ne implică nu mai puțin decât cele care apar în viața reală, ca să o numim așa. Faptul că acest tip de comunicare este mediată de cutare sau cutare tehnologie nu o face mai puțin umană, ci dimpotrivă. În același timp, în conflictele online, oamenii nu experimentează același simț al responsabilității pentru cuvintele lor ca în comunicarea face to face. Are loc depersonalizarea interlocutorului; interacționăm cu un avatar și nu cu o persoană în carne și oase pe care poți să o pipăi. Cu toate acestea, paradoxal, sentimentele care apar în această comunicare nu devin mai puțin autentice. Numeroase experimente confirmă că apar sentimente puternice și atunci când comunici cu un robot sau chatbot, atașamentul, încrederea sau, dimpotrivă, furia și dezamăgirea se pot forma chiar și într-un mediu complet tehnologizat și care nu implică niciun contact uman, ceea ce ar putea sta la baza unor soluții eficiente în domeniul managementului emoțiilor. Cine are succes în mediul online? Cei care au întotdeauna un discurs pozitiv, care știu să-și vândă marfa emoțională.

De unde provine, deci, această hiperinflație a emoțiilor? Una dintre trăsăturile caracteristice ale „eului” modernității târzii este, ne spune același Reckwitz, „o agravare extremă a sensibilității.” Iar sensibilitatea presupune o capacitate foarte dezvoltată de a distinge nuanțe. Capacitatea de a diferenția, de a distinge între lucrurile care anterior se îmbinau într-unul părea diferită în epocile anterioare. Tot ceea ce observăm și percepem acum cu atenție, desigur, este, într-un fel, legat de sentimente. Deci, se dovedește că simțim cu intensitate, de exemplu, caracteristicile etice ale anumitor bunuri sau un anumit mod de viață, anumite activități – care înainte nu ne interesau atât de mult. Nu rareori auzim o conversație între doi tineri sau vedem pe internet: mâncare corectă din punct de vedere etic, vorbire corectă, călătorii corecte din punct de vedere al protejării mediului și așa mai departe. Pentru cei mai mulți, fenomenul devine insuportabil, trebuie să faci mișcarea corectă la fiecare pas, altfel ești rejectat de societate mereu atentă la lucrurile corecte. Iar aceasta, nevoia de a face impresia corectă în interior și în exterior, duce, așa cum am spus, la suprasolicitare și, prin urmare, la suferință și alte emoții negative. Și dacă cineva încalcă perspectiva pozitivă – de exemplu, vorbește incorect din punct de vedere politic, se îmbracă incorect sau se comportă incorect – acest lucru este perceput automat ca o piedică și poate provoca izbucniri de furie, inclusiv online. Iar cei mai irascibili sunt, din păcate, cei care acționează mereu corect și etic și au impresia că sunt un etalon al echilibrului emoțional.

Sensibilitatea crescută la propriile emoții înseamnă, inevitabil, o sensibilitate crescută nu numai la emoțiile pozitive, ci și la cele negative, desigur. Aceasta înseamnă că orice încălcare a limitei devine mai vizibilă: în relațiile de cuplu, într-un mediu de lucru, în spațiul public. Poate că ar merita să dezvoltăm o atitudine ceva mai îndepărtată față de emoții? Unde va duce această hiperinflație a sentimentelor dacă va continua, cumva spre o omenire și mai debusolată decât în prezent? Ne putem aminti de vechea tradiție a stoicismului, când era vorba despre „înăbușirea” emoțiilor, creând un fel de tampon între noi și ele. Vom reveni în viitor la acel stadiu? La emotivitate stoică? În epoca consumerismului ar mai putea fi posibilă această întoarcere? Întrebarea este dacă un astfel de „tampon” ne poate fi cumva util astăzi.

Cristina Danilov este psiholog

Publicitate și alte recomandări video