Varianta pierderii e cea mai convenabilă. Poți spune cu conștiința împăcată că al tău ar fi fost mai bun, dar nu i s-a dat șansa… Corect? Poate cineva să demonstreze contrariul? Un mare ghinion ar fi să câștige favoritul pentru că atunci toate cărțile ar fi pe față și practica și-ar spune cuvântul. Iar eventualele greșeli ție îți vor fi reproșate.
Scriu acest articol înainte de a afla rezultatele primului tur de scrutin pentru alegerea președintelui României, și chiar dacă între timp probabil voi afla rezultatele acestor alegeri, nu voi modifica nimic la text, tocmai pentru că vreau să surprind ideea care va fi sau nu confirmată de realitate.
Am observat de ceva vreme, la început din întâmplare, iar apoi din curiozitate, mișcarea elitei României în plan politic, a intelectualilor din această țară, a păturii talentate, culte și informate, și am constatat unele mari și interesante ciudățenii, dar și unele coincidențe cu momente din trecutul țării noastre.
Aruncând o privire în istorie, am găsit o mulțime de asemănări cu prezentul. Spre exemplu, nu am putut să nu remarc influența artiștilor, intelectualilor în politica din perioada interbelică și de după. Se știu foarte bine simpatiile pro-legionare ale multor oameni de seamă cărora timpul le-a dovedit că au pariat pe o carte greșită. Nu cu mult diferit a fost în perioada comunismului, când români culți, cu capul pe umeri, s-au transformat în promotori ai ideologiei și practicii marxist-leniniste. Și ei, ca și cei dinaintea lor, fiind pe deplin convinși că respectiva cale era cea mai bună de urmat. Însă și aceea a fost una trasă de păr.
O cauză a acestor luări de poziție, aș spune eu, e faptul că mulți dintre ei au fost și sunt idealiști. Gândesc prea mult, analizează prea în detaliu lucrurile, desprinzându-se de realitatea din teren, pierzând contactul de foarte multe ori cu solul. Li se pare că tot ce zboară se mănâncă, că tot ce scrie în cărți poate deveni realitate. Majoritatea covârșitoare dintre ei neavând de fapt niciun contact cu partea brută a țării, cu munca fizică, cu sudoarea, secera și ciocanul ca unelte de muncă reale și palpabile, nu doar desenate pe steaguri.
Cred că mare parte din contaminarea aceasta se datorează și unui anumit tip de gândire și comportament care se manifestă uneori în afara sau chiar împotriva credințelor proprii, sincere ale fiecărui individ în parte, din dorința de a nu face notă discordantă cu „ce se practică”, cu trendul. Intelectualii, de pildă, ca orice membru al unei comunități, sau „bule”, cum se mai spune azi, au o mare dorință de integrare cu orice preț în așa-numitele „grupuri selecte”, iar ca să faci asta, trebuie să respecți întocmai canonul respectiv. Adică îi e aproape imposibil unui om recunoscut ca fiind din categoria intelectualilor să agreeze public cu ceva sau să se exprime altfel decât o face majoritatea celor cu care crede sau dorește să se asemene.
Eu nu pot vedea, de exemplu, un intelectual serios și respectat care să zică în public faptul că i-a plăcut o manea. Nici măcar în glumă. În niciun caz, s-ar face de rușine. Niciunul nu are atâta forță și autoritate pentru a respinge din oficiu orice critică și să se abată de la doctrina nescrisă la care s-au aliniat tacit toți. Iar dacă ar face-o, ar fi pe loc stigmatizat de restul. Da, e bine să admiți că îți place nu știu ce muzică de prin Balcani, Peninsula Scandinavă, pădurea amazoneană sau din Insulele Feroe de care n-a auzit nimeni și care seamănă izbitor ca tonalitate și mesaj cu maneaua autohtonă, dar atât. Până aici. E un fel de ipocrizie, dar una anonim acceptată și chiar încurajată.
În politică e la fel. Nu spui că simpatizezi pe cine nu trebuie. De aceea poate mulți artiști și intelectuali români vocali și vizibili au dovedit până acum că au cam dat chix. S-au dus la grămadă, din spirit de solidaritate, într-o direcție care a fost de multe ori neinspirată. În afară de eșecurile din istorie amintite succint mai sus, după Revoluția din ‘89 și domnia lui Iliescu, pe care, cu toate strădaniile, nu l-au putut înlătura, l-au ridicat în slăvi pe Emil Constantinescu, care nu a făcut ceva de ridicat statuie, adică nu a răspuns așteptărilor atât de mari, ba chiar a trecut aproape neobservat.
Cazul Băsescu e unul interesant, pentru că a reușit, ca nimeni altul, să atragă atât intelectuali, cât și non-intelectuali de partea lui. Poate de aceea a fost un președinte destul de reușit de care nu-i e nimănui rușine în felul în care s-a întâmplat cu ceilalți.
Cu Iohannis, cel care e cu bagajele la ușă zilele astea, s-a revenit la stilul lui Emil Constantinescu, dar unul cu mult mai pregnant și care, culmea, a și durat o perioadă mai îndelungată (două mandate!), învârtind cuțitul în rană până la prăsele.
Ceea ce e interesant e că mulți foști susținători din elită care îi făceau lobby lui Klaus pe toate canalele și în cele mai vehemente tonalități, astăzi ori tac, ori îl critică cu același entuziasm cu care o făceau acum aproape 10 ani în urmă, uitând parcă total barca în care se aflau înainte, sau admițând simplu și senin că „au greșit” sau că au fost înșelați în așteptări, și gata. Nimeni nu recunoaște lipsa de capacitate de judecată obiectivă în analiza politică. Toți cred că dețin adevărul absolut de fiecare dată, iar dacă au greșit în trecut, acum sigur vor avea dreptate.
Ce să mai zic de cei care nici nu mai recunosc simpatia lor fără margini de la început, sau o pun pe seama unei naivități de înțeles pentru acele vremuri…
Nu spun că Dăncilă ar fi fost mai bună, dar măcar să nu fi fost atât de hotărâți în direcția lui Iohannis și atât de convingători, de parcă știau omul din copilărie și erau siguri că va face o treabă excelentă. De ce nu l-au susținut toți, în masă, pe Theodor Paleologu, un intelectual adevărat, de-al lor, care ar fi venit măcar cu ceva garanții de calitate din spate, de la început?
Domnul sas de la Sibiu, ce să vezi, nu a răspuns deloc așteptărilor. Ba chiar a dezamăgit pe toți și a depășit toate previziunile negative ale criticilor săi. S-a dovedit atât de „creativ” și imprevizibil în lipsa lui de inițiativă, fler politic și implicare patriotică, încât ne-a lăsat pe toți fără replică.
În aceste circumstanțe mă întreb ce îi mai mobilizează pe acești oameni cu atâta cultură înmagazinată și talent să o ia de la capăt de fiecare dată, să reînnoiască toate pasiunile la fiecare 5 ani? O fi spiritul civic de care se tot vorbește și care nu îi lasă în pace, o fi patriotismul, dorința de implicare în viața cetății, sau imposibilitatea de a sta deoparte? E atât de greu să fii echidistant și să lași pur și simplu poporul să decidă? Pentru că oricum tot el are ultimul cuvânt, se știe.
Ca persoană influentă (influencer?) îți asumi niște responsabilități pentru viitor, te faci părtaș la o alegere care te va reprezenta pentru următorii 5 ani, te implici practic în politică exact ca un politician. Vei răspunde în fața celorlalți, a celor pe care tu i-ai convins să voteze într-un anumit fel. Crezi că merită?
Aș merge mai departe chiar și aș spune că indirect elita României e răspunzătoare de situația de azi, nu că ar fi una catastrofală, pentru că se poate și mai rău, dar nu poți să zici că e pe măsura așteptărilor sau promisiunilor. Intelectualii și artiștii sunt cei care au dat direcția aceasta lucrurilor din țară, nu politicienii. Pentru că aceștia din urmă au fost aleși prin vot, pe când ceilalți s-au impus prin valoare personală.
Mircea Dinescu, de pildă, care îl susține pe Ciucă, își asumă efectiv decizia numirii și faptelor candidatului pe care l-a ridicat în slăvi, în eventualitatea în care acesta va câștiga. La fel fac și cei care s-au mobilizat, să zic așa, în susținerea doamnei Lasconi, și mă întreb dacă a meritat efortul. Eu, dacă aș fi parte din elită, aș fi fost mai reținut, după atâtea rateuri și recomandări greșite.
Nu vreau să cred că unii sunt plătiți pentru așa ceva, refuz asta.
E adevărat că nu e nimic nou, și la alții e la fel. Elita americană, de exemplu, a susținut-o fără rezerve pe Kamala Harris. De-acum nu mai pot vedea un film fără să mă gândesc la vreun actor ca la unul care s-a implicat în politică. Ar fi putut fi mai bine cu ea ca președinte? Nu vom ști niciodată.
Aproape că îmi vine să zic că majoritatea speră că cel pe care îl susțin ei va pierde alegerile, altfel nu-mi explic patosul. Varianta pierderii e cea mai convenabilă. Poți spune cu conștiința împăcată că al tău ar fi fost mai bun, dar nu i s-a dat șansa… Corect? Poate cineva să demonstreze contrariul? Un mare ghinion ar fi să câștige favoritul pentru că atunci toate cărțile ar fi pe față și practica și-ar spune cuvântul. Iar eventualele greșeli ție îți vor fi reproșate. Eu știu cum e pentru că l-am votat și susținut pe Iohannis și nu mai vreau să mă mai ard o dată…
Briscan Zara este scriitor și publicist
Publicitate și alte recomandări video