Inserate latinești în scrieri ale lui Eminescu (XIII)

Într‑un articol publicat în Timpul din 12 decembrie 1878, cu titlul ironic Studii exegetice asupra unei parabole care lipsește din Sfânta Scriptură, poetul inserează în textul său o expresie latinească foarte rară, înțeleasă doar de puțini erudiți: „E bine ca augurii să se‑nțeleagă sub rosa, iar noi, ucenici umiliți, vom încerca numai să facem o exegeză plină de admirațiune asupra unei adânci parabole, ce‑o găsim în «Presa».”

Sintagma sub rosa înseamnă literal ‘sub trandafir’ și este folosită atunci când vorbitorul se referă la ceva care este sau trebuie să rămână strict secret sau confidențial. Originea probabilă a acestei expresii trebuie căutată, cel mai probabil, în simbolistica trandafirului în mitologia greacă. Mitul relatează că Harpocrates, zeul‑copil al tăcerii și al confidențialității, a oferit în dar lui Cupidon (Eros) un trandafir, ca simbol al tăcerii și al discreției, pentru ca buclucașul fiu al Venerei (Afrodita) să nu povestească în gura mare despre tribulațiile erotice ale mamei sale. Din punct de vedere gramatical, sintagma este alcătuită din prepoziția sub, cu regimul în cazul ablativ, rosa fiind un substantiv feminin de declinarea I, la ablativ. O echivalare potrivită a conținutului acestei expresii ar putea fi sugestiva sintagmă sub pecetea tainei, titlul unui cunoscut roman al lui Mateiu Caragiale.

Ajungem acum la o expresie latinească mult mai cunoscută printre oamenii instruiți și anume (argumentum) ad hominem, expresie pe care Eminescu o folosește în următorul context din „Timpul”, august 1881: „Se poate ca scriitorul articolelor din «Timpul» să fie însuși fanariot sau străin de origine și teza tot rămâne adevărată, de vreme ce adevărul teoretic nu are a face nimic cu persoana care-l enunță, precum legea că repeziciunea cu care un corp cade crește în pătrat e o lege egal de adevărată, fie enunțată de un chinez ori de-un american. Tot astfel adevărul că în România predominarea a scăpat din mâinile elementelor istorice și a încăput pe mâna celor neistorice rămâne același dacă l-ar spune un român de rasă sau unul de origină străină, același dacă l-ar atinge pe enunțător sau nu. Așadar argumente ad hominem, oricât de plauzibile ar fi pentru masa cititorilor, nu au absolut nici o valoare în privirea adevărului în sine a unei teze.”

Prin argumentum ad hominem, literal: ‘argument la persoană‘, se înțelege o eroare de logică prin care unul dintre preopinenți ripostează la adevărul unei afirmații oarecare recurgând la defăimarea sau discreditarea persoanei care a formulat‑o. în încercarea de a arăta că unele defecte ale preopinentului afectează și adevărul afirmațiilor sale. Gramatical, avem de a face cu un substantiv neutru de declinarea a II‑a (argumentum), prepoziția cu regim în acuzativ ad, urmată de acuzativul personam al unui substantiv feminin de declinarea I. În mod curent, mai denumim această procedură falacioasă și dezonestă atac la persoană. Expresiile contrare sunt argumentum ad rem ‘argumentul (prin apelul la) obiect’; adică la subiectul concret aflat în dezbatere, și argumentum ad auctoritatem ‘argumentul prin apelul la o autoritate (recunoscută unanim în tematica respectivă)’. De exemplu, în dezbaterile teologice și filosofice din Scolastică, autoritatea absolută era considerat Aristotel, numit uneori la modul metonimic și Filosoful.

Mult mai cunoscută este altă expresie latinească, in usum Delphini, pe care poetul socoate potrivit să o folosească în următorul context: „De atunci veniră răscumpărarea de drum de fier, lefuri create pentru deosebiții Stătești, Bilcești și Costinești, ba însuși bătrânul maistru, din meșter subțire al sfănțuirii pieții prin subscripții, s-au mai îngroșat în cogemite pensionar reversibil cu tot tacâmul. Aceasta ca un fel de abecedar al constituționalismului în România, pus anume pe răzoare, in usum Delphini, pentru a i se demonstra viitorului moștenitor al tronului cum se joacă pe la noi de-a Constituția” (Timpul, 29 august 1880). Ironic și sarcastic, așa cum este de obicei în polemicile împotriva adversarilor politici, Eminescu se referă aici la exemplele negative pe care moravurile politicienilor le oferă pentru educația lui Ferdinand, principele moștenitor al tronului României. Căci expresia in usum Delphini (mai curent în forma ad usum Delphini) se traduce strict prin ‘spre folosința Delfinului’ sau ‘la dispoziția Delfinului’, adică a prințului moștenitor al unui tron. Originea acestei expresii se află în istoria Franței, termenul Delfin (lat. Delphinus, franc. Dauphin) era titlul oficial al prințului moștenitor. Tradiția istorică ne spune că, prin secolul al XII‑lea, un anume Guigues al IV‑lea, conte de Viennes și‑a ales drept însemn heraldic un delfin. Prin tranzacții și moșteniri succesive, pe la jumătatea secolului al XIV‑la, stema respectivă a ajuns în posesia Burbonilor, dinastia domnitoare a Franței, care a instituit titlul respectiv, le Dauphin fiind pur și simplu sinonim cu „prințul moștenitor”. Ultimul „Delfin al Franței” a fost Louis-Antoine de Artois, conte de Angoulême, ajuns rege doar pentru câteva minute, în anul 1830, sub numele de Ludovic al XIX‑lea.

Expresia ca atare, ad usum Delphini, pare să fi fost creată în domnia lui Ludovic al XIV‑lea, „regele‑soare”, care a dat dispoziție ca textele clasice, destinate educației moștenitorului, să fie adaptate „pentru nevoile Delfinului”, adică expurgate de pasajele considerate neadecvate, imorale sau violente. În mod curent, expresia se folosește și într‑un sens mai larg, de exemplu atunci când vrem să ne referim la niște privilegii speciale pe care le acordăm urmașului nostru, sau atunci când cenzurăm un text literar sau științific, ad usum Delphini, adică pentru urechile delicate ale odorului nostru. Structura gramaticală conține prepoziția ad, urmată de substantivul masculin usus, ‑us, de declinarea a IV‑a, și substantivul de declinarea a II‑a Delphinus, la cazul genitiv. (Va urma)

Eugen Munteanu este profesor emerit al Facultății de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, și cercetător la Institutul de Filologie Română „Alexandru Philippide” din Iași; m.c. al Academiei Române, membru al Academiei Europaea

Publicitate și alte recomandări video