Inserate latinești în scrieri ale lui Eminescu (XIV)

Mi se pare interesant de constatat modalitatea elegantă și perfect adaptată la context în care publicistul Eminescu întrebuințează o expresie latinească mai rar întâlnită, care nu face parte din vastul repertoriu moștenit din cultura clasică antică și medievală, ci pare să fi fost inventată de unii teologi britanici din secolele al XVII‑lea – al XVIII‑lea, căci în textele acestora apar cele mai vechi atestări ale acestei expresii. Este vorba despre expresia in succum et sanguinem, care se traduce literal prin ‘în suc și în sânge’ (succus este substantiv masculin de declinarea a II‑a, sanguen -nis, un masculin de declinarea a III‑a imparisilabică, ambele în cazul acuzativ cerut de prepoziția in) și a cărei semnificație generală poate fi echivalată parțial cu expresiile românești trup și sânge sau trup și suflet. Având la bază, probabil, un principiu al teologiei creștine potrivit căruia cuvintele Sfintei Scripturi se asimilează perfect în cele mai adânci straturi ale ființei noastre, expresia desemnează în general procesul sau fenomenul de absorbție deplină în esența unei ființe sau a unei comunități, a unui exemplu, a unei prescripți sau a unui comandament. În contextul următor, Eminescu face trimitere, cu o nuanță ironică, la una dintre articolele din Constituție primite de români cu mare entuziasm. Iată citatul exemplificator din „Timpul” din 27 mai 1880, unde poetul scrie: „Din toate lucrurile pe cari le-au votat Adunările ad-hoc, apoi Constituanta, precum Unirea, prinț străin, egalitatea înaintea legilor, abrogarea tuturor privilegiilor, libertatea întrunirilor și a presei etc., nici unul nu pare a fi trecut atât de mult in succum et sanguinem ca «accesibilitatea tuturor românilor la funcțiile statului»”. Este foarte posibil ca Eminescu să fi găsit această expresie prin lectura directă a diverselor texte pe care le frecventa, sau să o fi auzit la cursurile pe care le-a audiat la universitățile din Viena și Berlin.

O altă expresie din repertoriul clasic de data aceasta, a cărei sursă poetul o și indică în mod precis, este sintagma odium generis humani, literal ‘ură a neamului omenesc’ (odium, substantiv neutru de declinarea a II‑a, la nominativ singular + substantiv masculin de declinarea a III‑a imparisilabică – genus, generis, la cazul genitiv + adjectivul humanus, ‑a, ‑um la genitiv, acordat cu substantivul determinat). Iată contextul eminescian din „Timpul”, 6 mai 1881: „Nici merit nici muncă nu sunt considerate, iar ignoranța, felonia politică, vicleșugul comun devin titluri de recomandație pentru înaintare în statul român. Și toți acești paraziți sociali, toată secta asta de spioni și cavaleri de industrie, acest odium generis humani cum i-ar zice Tacit, costă mult, foarte mult”. Se vede clar din context că prin expresia odium generis humani Eminescu se referă cu ură și dispreț la clasa politică a vremii sale, la fauna politică și socială parazitară care submina și compromitea eforturile de modernizare ale tânărului stat român. În subtext, cititorul avizat percepea și o aluzie transparentă la străinii, în special la evreii care, în concepția sa, acaparaseră mare parte din resursele statului român. Într‑adevăr, și marele istoric roman Tacitus se referea la evrei și la creștini (socotiți în epocă drept o sectă iudaică) atunci când, într‑un cunoscut pasaj din Historiae, XV, 44 relatează despre masivele persecuții la care aceștia fuseseră supuși de Nero, pentru a‑și justifica incendierea Romei din anul 64 d.Hr.

Citez din Tacitus pasajul în cauză: Igitur primum correpti qui fatebantur, deinde indicio eorum multitudo ingens haud proinde in crimine incendii quam odio humani generis convicti sunt. – „Așadar, au fost arestați mai întâi cei care au mărturisit, iar apoi, pe baza mărturisirilor acestora, o mulțime numeroasă a fost condamnată, nu atât pentru crima de incendiere, cât pentru ura [lor] față de rasa umană.” Datorită convingerilor lor monoteiste, evreii și creștinii refuzau gesturile oficiale de adorare a persoanei împăratului, fiind astfel considerați ca niște inadaptabili primejdioși, capabili de orice crimă împotriva societății romane. Rezultă deci că Eminescu a interpretat într‑un sens diametral opus spusele lui Tacitus! Istoricul a dorit să spună că evreii și creștinii au fost condamnați mai ales pentru ura lor față de neamul omenesc (adică față de romani!) și nu că ei înșiși constituiau obiectul urii și al disprețului cetățenilor romani (ceea ce, de fapt, era adevărat!). Punând la nominativ sintagma odio generis humani ‘din cauza urii [lor] pentru neamul omenesc’ din Tacitus, Eminescu transformă cauza pentru care evreii și creștinii au fost martirizați într‑o definiție sintetică a inaderenței lor la societatea romană.

În final, menționez o celebră și mult evocată secvență din Politica lui Aristotel: ὁ ἄνθρωπος φύσει πολιτικὸν ζῷον (o ánthropos fýsei politikón zóon), citată corect de Eminescu într‑o scrisoare către Titu Maiorescu, trimisă din Charlottenburg la 5 februarie 1874. Semnificația dată de Aristotel este aceea de „omul este prin natura lui o ființă socială”, așa cum a și fost interpretat în limba latină, de exemplu de către Seneca: homo naturaliter animal sociale. A se compara semnificația corectă cu situația în care unii politicieni de astăzi se autodefinesc pe ei înșiși, cu emfază, drept „animale politice”, adică un fel de fiare (auto)îndreptățite să‑i domine pe ceilalți. Departe griva de iepure! (Va urma)

Eugen Munteanu este profesor emerit al Facultății de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, și cercetător la Institutul de Filologie Română „Alexandru Philippide” din Iași; m.c. al Academiei Române, membru al Academiei Europaea

Publicitate și alte recomandări video