Inserate latinești în scrieri ale lui Eminescu (XVII)

Într‑un articol din „Timpul”, 28 aprilie 1878, recenzând un abecedar românesc tipărit în același an la Sibiu de un anumit Vasile Petri, poetul critică aspru și, deopotrivă ironic, respectivul manual în următorii termeni: „Abecedarul d-lui Petri e scris cu semne, adică cu ortografia de dincoace de Carpați. Zicem ortografie pentru ca să fim înțeleși, deși aplicat la modurile noastre de a scrie cuvântul cuprinde o contradictio in adjecto. Cum se pot numi într-adevăr mai multe moduri de-a scrie ortografii când între toate nici una nu e bună sau esclusiv numai una ar putea fi bună?” Ceea ce vrea să sublinieze Eminescu prin inserarea respectivei sintagme latinești este faptul că inconsecvența determinată de diferitele propuneri de ortografie pe baza alfabetului latin, inclusiv propunerea lui Vasile Petri, conduce la acea dezordine în uzul scrisului public al limbii române care nu merită numele de ortografie, știut fiind că cele două componente ale compusului grecesc ne conduc la ideea de „scriere corectă” (ὀρθός – orthós ‘corect’ + γράφειν – gráphein ‘a scrie’). În special logicienii înțeleg prin expresia contradictio in adiecto un enunț care conține în sine o greșeală implicită de gândire, constând într‑o contradicție evidentă între un obiect oarecare și o însușire sau o calitate care îi este atribuită. Exemplul clasic este sintagma religie ateistă, imposibil de acceptat, de vreme ce definiția ateismului este absența credinței într‑un Dumnezeu, iar religia presupune în mod necesar credința în Dumnezeu. Gramatical, avem aici substantivul contradictio, ‑onis ‘contradicție’ + prepoziția in ‘în’ + adiectus, ‑us substantiv masculin de declinarea a IV‑a, aici în cazul ablativ; sensul primar al lui adiectus este cel de ’adăogire’, de la participiul perfect al verbului adicio, adicere, adieci, adiectum ‘a adăuga’. Printr‑un sufix derivativ specific, de aici provine și termenul gramatical adiectivum ‘adjectiv’. Cu o semnificație expresiv-semantică echivalentă, mai întâlnim în uzul oamenilor instruiți expresia contradictio in terminis ‘contradicție în termeni’. Să mai amintim în treacăt și faptul că această expresie falacioasă din punct de vedere logic este acceptată în repertoriul retoric ca o figură a stilistică numită oximoron (gr. ὀξύμωρον), un substantiv compus alcătuit din adjectivul ὀξύς (oxýs ‘ascuțit’, dar și ’acru‘) și μωρός (morós ‘morocănos, tăcut, posomorât’). Cel mai cunoscut oximoron din poezia românească este, probabil, secvența suferință dureros de dulce din Odă (în metru antic) de Mihai Eminescu.

Un alt inserat latinesc relativ bine cunoscut este sapienti sat, literal: ‘înțeleptului îi este de ajuns’, pe care poetul găsește potrivit să îl folosească în „Timpul” din 14 octombrie 1878, într‑o notă privitoare la declararea oficială a alipirii Dobrogei la Regatul României și, implicit, la declararea înglobării Basarabiei în Imperiul Rus. Coincidența marcării oficiale a celor două importante evenimente, de către ruși și de către români este comentată lapidar în următorii termeni: „Predarea [Basarabiei către trupele imperiale rusești] s-a făcut deci duminică, în aceeași zi în care trupele noastre au intrat în triumf în capitală. Sapienti sat.” Cu alte cuvinte, unei persoane cu mintea ageră nu îi trebuie multe cuvinte ca să înțeleagă semnificația simbolică pe care statul român a dorit să o evidențieze: pierderea Basarabiei este compensată de dobândirea Dobrogei.

În forma lărgită Dictum sapienti sat est, literal: ‘O vorbă înțeleptului îi este de ajuns’, acest cunoscut adagiu vine din comediografia latină, căci îl găsim cu o formă identică la Plautus, Persa, IV, 7, 29, ca și la Terentius, Phormio, III, 3, 8. Din punct de vedere gramatical avem succesiunea: dictum ‘spunere, zicere; vorbă’, un substantiv neutru de declinarea a II‑a, derivat de la verbul dico, dicere, dixi, dictum + sapienti, forma de dativ a substantivului sapiens, ‑tis, derivat nominal de la verbul sapio, sapere, sapivi ‘a ști’ + adverbul indeclinabil sat ‘suficient, de ajuns’ + est ‘este’, indicativul prezent, persoana I singular de la verbul esse ‘a fi’. Pentru vorbitorii care țin la eleganța discursului lor public, limba franceză furnizează o expresie echivalentă: à bon entendeur salut.

În încheierea acestui episod, mă voi referi la o altă expresie latinească, folosită de poet într‑un articol din „Timpul”, 7 septembrie 1878, în următorul context: „Lăsând doparte acuzările de rea-credință, (…) prevenim numai pe confrații de la «Românul» de a nu ne sili să ne întoarcem la argumentum ad baculum cu cari am fost adesea nevoiți a ne servi față de acești iubitori de adevăr confrați. În fapt însă dacă renunțăm de a întrebuința o manieră mai viguroasă de a discuta n-o facem doar pentru că «Românul» ar fi încetat de a merita un tratament părintesc, ci pentru că ne-am săturat noi înșine de a mai îndrepta un lucru strâmb prin chiar firea lui.” Se vede clar că poetul își amenință adversarii politici de la ziarul concurent că se vede silit să recurgă la mijloace retorice mai aspre, pe măsura proastei calități umane și morale a preopinenților. Substantivul latinesc baculum ‘băț; bâtă’, un împrumut după grecescul βάκλον (același sens), sugerează prin sine ceva contondent, așa încât întreaga expresie, argumentum ad baculum ‘argument [apelând] la bâtă’ trimite la o modalitate vicioasă de a argumenta într‑o dispută, apelând la amenințări și jigniri la adresa adversarului. Să mai spunem în treacăt că substantivul neutru de declinarea a II‑a baculum este folosit frecvent, după cum ne informează dicționarele, și cu sensul figurat de ‘organ sexual masculin’, ceea ce conferă expresiei conotații jignitoare suplimentare.

Eugen Munteanu este profesor emerit al Facultății de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, și cercetător la Institutul de Filologie Română „Alexandru Philippide” din Iași; m.c. al Academiei Române, membru al Academiei Europaea

Publicitate și alte recomandări video