Inserate latinești în scrieri ale lui Eminescu (XVIII)

Mă voi ocupa mai întâi de o cunoscută secvență latinească, căreia poetul îi atașează, la modul ironic și sarcastic, un cuvânt românesc destul de curent în epocă, căruia îi atribuie, parodic, desinențe latine. Iată mai întâi întregul context din „Timpul” din 2 august 1878: „«Românul»”, căruia opinia celor patruzeci și șase din orta motio belferorum îi era foarte neplăcută, în loc de a se lega de ei de-a dreptul, se leagă de «Presa» ca și când «Presa» ar fi susținut ca ale sale opiniile d-lor Holban, Pantazi Ghica, Anghel Rachierul, Misail, Fulger Șoarec ș.a.”. Așadar, orta motio belferorum. Detașăm mai întâi sintagma orta motio, destul de cunoscută și întrebuințată de erudiți, formată din substantivul feminin de declinarea a III‑a imparisilabică motio, ‑onis, care înseamnă ‘mișcare’ și participiul perfect pasiv ortus, ‑a, ‑um, de la verbul deponent de conjugarea a IV‑a orior, oriri. ortus sum ‘a apărea, a se ridica’. Literal am spune ‘apăruta mișcare’ și am înțelege, potrivit spiritului limbii latine și contextului, ‘mișcare care se dezvoltă’ sau chiar ‘mișcare originară’; mai explicit încă, am putea spune chiar ‘mișcare care își are originea în sine însăși’. Foarte expresivă și amuzantă este forma de genitiv plural belferorum, de la un presupus substantiv masculin de declinarea a II‑a belfer, ‑i, inexistent în limba latină, dar existent în limba română a epocii, și anume belfer, cuvânt întrebuințat astăzi puternic depreciativ cu sensul de ‘parazit, profitor; persoană care trăiește într‑un lux nemeritat’. După cum explica deja marele lexicograf Heimann Tiktin (bun prieten al lui Eminescu!) în excelentul său dicționar român‑german, avem de a face cu un împrumut din „dialectul germ.‑ovreiesc” Belfer, formă coruptă dialectală din germanul Beihelfer ‘ajutor; asistent’ cu sensul primar ‘sevitorul școalei, ajutor de învățător’ iar mai apoi, cu conotații negative, ‘dăscălaș, intelectual de mâna a doua’. Acest din urmă sens este actualizat aici de Eminescu, cu referire la adversarii săi politici liberali. În context, prin sintagma orta motio belferorum, intratabilul jurnalist se referă așadar disprețuitor la grupul adversarilor săi ca la o ceată nedemnă și blamabilă.

Trecem acum la un pasaj din „Timpul” 2 august 1878, într‑un articol a cărui temă centrală o reprezintă, din nou, problema Dobrogei și a Basarabiei în tratativele diplomatice care au urmat după încheierea Războiului de Independență din 1877. Poetul le aduce politicienilor români ai epocii acuza gravă că,, neglijând interesele vitale ale românilor, nu au avut prudența să stabilească condiții clare înainte de a se alia cu rușii. Dacă ar fi existat un tratat cu stipuleții teritoriale precise, spune poetul, atât Basarabia, cât și Dobrogea, ar fi rămas incorporate în România: „Cum că am ajuns de-a vedea trecut în protocoalele de la Berlin termenul umilitor de schimb e un fruct al domniei radicalilor care, nepuind niciun preț (amanet, chezășie, zapis) pe sângele vărsat al românilor, era neapărat ca ușurința lor să aibă drept urmare disprețul din partea Congresului. Clara pacta, boni amici. C-un tratat în regulă cu Rusia în momentul intrării în luptă nu mai era vorba de schimb, compensație etc., și Basarabia ar fi rămas a noastră împreună cu Dobrogea.” Exact această semnificație are citarea în context a cunoscutului adagiu latin Clara pacta, boni amici., care se traduce prin „Tratate limpezi [înseamnă] buni prieteni”. Încă și mai explicit, dictonul vrea să spună că relațiile de prietenie dintre națiuni sau state sunt garantate doar prin încheierea unor tratate în care să fie specificate clar și explicit termenii unei înțelegeri politico‑militare, așa încât, în caz de apariția unor interese divergente să se facă apel la termenii respectivelor tratate. Adică exact ceea ce nu făcuseră guvernanții români înainte de a se alia cu rușii.

Câteva explicații de natură gramatical-lexicală: clarus, ‑a, ‑um ‘clar, limpede’ este un adjectiv, aici la cazul nominativ plural cu funcție de atribut pentru substantivul pacta, care este la cazul nominativ plural al substantivului pactum ‘înțelegere, contract; pact, tratat’. Predicatul implicit sau sub‑înțeles este verbul copulativ „este” sau „înseamnă, reprezintă”, urmat de sintagma boni amici ‘buni prieteni’.

La aceeași sferă a dreptului internațional se leagă și un alt pasaj din publicistica eminesciană, pe care îl găsim în ziarul „Timpul” din 4 august 1878, într‑un articol în care găsim două expresii latinești frecvente în terminologia diplomatică a vremii, și anume res nullius și modus vivendi: „În faptă lucrul stă astfel: a statului român sunt numai acele locuri cari nu sunt a nimănui, res nullius; oriunde însă se ivește un posesor, fie colectiv, fie individual, la intrarea steagului român în acea țară el devine proprietar pe ceea ce posede, rămâind a se regula numai modus vivendi pe proprietățile colective.” Expresia res nulius se traduce prin ‘lucru al nimănui’ (res este substantiv feminin de declinarea a V‑a, la nominativ singular, iar nullius este forma de genitiv singular a pronumelui negativ nullus, ‑a, ‑um). Prin această expresie se desemna o proprietate oarecare (obiect, clădire teritoriu, insulă etc.) care nu avea un proprietar clar definit și care, în consecință, putea fi însușită de o entitate oarecare (persoană, instituție, stat). Acest principiu era frecvent invocat de europeni în epoca colonială, pentru cucerirea de teritorii fără stăpân. Eminescu are în vedere aici teritorii care aparținuseră Imperiului Otoman și care, în urma războiului, deveniseră ale nimănui, putând astfel ocupate în mod legitim de statul român.

Cunoscuta expresie modus vivendi, literal ‘mod de a trăi’ se folosește frecvent în diferite registre stilistice, de la limbajul juridic, până la viața de zi cu zi. În dreptul internațional, domeniu în care se înscriu și referirile lui Eminescu, expresia definește o înțelegere consensuală între două părți, care să favorizeze coexistența pașnică, pe unul și același teritoriu, a două sau mai multe entități etnice, religioase sau culturale. Uneori, prin modus vivendi se înțelegea și un compromis pe care părțile îl acceptă pentru a se ajunge la stingerea unui conflict. Alteori, expresia se poate referi, de exemplu, și la o serie de înțelegeri stabilite între membrii unei comunități restrânse, cum ar fi un sat, un cartier, o stradă sau o familie, în scopul de a limita sau împiedica conflicte posibile. Din punct de vedere gramatical, avem substantivul masculin de declinarea a II‑a modus, -i, aici la nominativ, urmat de gerundivul vivendi al verbului de conjugarea a III‑a vivo, vivere, vixi, victum. (Va urma)

Eugen Munteanu este profesor emerit al Facultății de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, și cercetător la Institutul de Filologie Română „Alexandru Philippide” din Iași; m.c. al Academiei Române, membru al Academiei Europaea

Publicitate și alte recomandări video