Inserate latinești în scrieri ale lui Eminescu (XXII)

Voi începe cu expresia mirabile dictu, pe care am excerptat‑o dintr‑un articol publicat de Eminescu în „Timpul” din 21 octombrie 1878: „Generația actuală de postulanți, cumularzi și diurnași se găsește deodată față cu stări de lucru care – mirabile dictu – nu se pot administra cu regulamente traduse și la tratarea cărora se cere gândire proprie și muncă proprie din greu”. Se vede clar din context că poetul își exprimă uimirea, stupoarea și revolta față de parazitarea statului de tot felul de indivizi din clientela politică a partidelor („postulanți, cumularzi și diurnași”), sentimente care justifică folosirea sintagmei respective, căci mirabile dictu exprimă sintetic și sugestiv, tocmai acest lucru, traducându‑se prin „uimitor (sau surprinzător) de spus”. Structura gramaticală este următoarea: forma de neutru singular nominativ a adjectivului mirabilis, mirabile + supinul verbului dico, dicere, dixi, dictum, funcționând aici ca un ablativ.

Potrivit marilor dicționare de specialitate, această îmbinare de cuvinte pare să fi fost creată de Vergilius. În Georgicele marelui poet roman, găsim următoarea secvență: Quin et caudicibus sectis – mirabile dictu – / truditur e sicco radix oleagina ligno, într‑o traducere liberă: „Chiar și cu tulpinile tăiate – uimitor de spus – / o rădăcină uleioasă se silește să iasă din lemnul uscat” (II, 30‑31). Mirarea poetului în fața forței de regenerare a plantelor a fost extrapolată de erudiți la orice situație, mai ales de natură socială sau general‑umană, care ne trezește uimirea și indignarea. O sintagmă paralelă, creată prin analogie, este mirabile visu „uimitor de văzut”.

Un alt cunoscut enunț latinesc cu valoare aforistică este întrebuințat de Mihai Eminescu într‑un articol din „Timpul”, 28 octombrie 1878, articol în care poetul abordează din nou problemele spinoase ale tratativelor româno‑ruse privitoare la consecințele Războiului de Independență din 1877: „Ceea ce ne credem datori a rectifica sunt unele cestiuni de fapt în întâmpinarea d-lui T., precum cea privitoare la art. 2 din convențiile despre care d. T. zice că n-ar fi garantând integritatea actuală a României și despre partea Rusiei; apoi depeșa marelui duce Nicolae, pe care d. T. o declară falsă. Să ne ierte d. T., dar adevărul înainte de toate. Amicus Plato, magis amica veritas. Articolul 2 garantează integritatea teritoriului român, și despre Rusia, aceasta-i opinia lumii întregi”. Cu înțelesul de „(Îmi este) prieten Platon, dar mai prieten (îmi este) adevărul”, enunțul Amicus Plato sed magis amica veritas vrea să spună că, oricât am prețui opiniile sau teoriile unui învățat pe care îl prețuim, ale unui prieten sau ale unui magistru, adevărul în sine trebuie prețuit mai presus de orice. Sursa primară a acestui adagiu este considerată monografia Viața lui Aristotel scrisă de filosoful Ammonios Saccas, fondator în secolul al III‑lea d. Hr. al Școlii Neoplatonice din Alexandria. Ideea ca atare este exprimată de Aristotel în termeni similari în Etica Nicomahică, pasaj în care acesta vorbește despre profesorul său Platon.

Trecem acum la un alt dicton latinesc foarte cunoscut, pe care l‑am găsit întrebuințat de Eminescu în următorul pasaj din „Timpul”, 8 noiembrie 1878, într‑un context critic la adresa adversarilor săi, între care sunt menționați inclusiv fruntașii liberali C.A. Rosetti și I.C. Brătianu: „Dar raționamentele materialiste, brutale fiind, lesne de priceput și apelând oarecum la bestia din om, găsesc în suta a nouăsprezecea o mulțime de aprigi apărători, încât viața noastră modernă pare a se apropia de povârnișul fatal pe care istoricii latini îl presupun, fără cuvânt, bellum omnium contra omnes, războiul tuturor contra tuturor.”

Observatorul foarte atent și avizat al vieți politice naționale a vremii sale care era Eminescu constată existența în societate a unei stări de anomie, determinată de lipsa unui consens între diferiții agenți politici. Se știe că expresia bellum omnium contra omnes, literal „războiul tuturor împotriva tuturor” (gramatical: substantiv neutru de declinarea a II‑a la nominativ singular + adjectiv/ pronume nehotărât la genitiv plural + prepoziție + adjectiv/ pronume nehotărât la acuzativ plural) a fost creată Thomas Hobbes (1588‑1679) în lucrarea sa Leviathan din 1651, unul dintre punctele de referință ale politologiei moderne. Aici, gânditorul britanic postulează ideea că „starea naturală” a societății umane ar fi tocmai acest război al tuturor contra tuturor, adică un fel de competiție dură și fără reguli, o ostilitate permanentă între indivizi și grupuri sociale. Imaginea mitică a monstrului biblic Leviathan este invocată de Hobbes pentru a sugera necesitatea creării unui stat puternic prin care să se impună cu forța ordinea social‑politică printre oameni.

Expresia este adesea folosită și în afara cadrului filosofico-politologic în care a fost creată, pentru a desemna o stare conflictuală între oameni sau diferite entități politice.

Eugen Munteanu este profesor emerit al Facultății de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, și cercetător la Institutul de Filologie Română „Alexandru Philippide” din Iași; m.c. al Academiei Române, membru al Academiei Europaea

Publicitate și alte recomandări video