Inserate latinești în scrieri ale lui Eminescu (XXV)

Începem cu un adagiu latinesc bine cunoscut, care are structura unei propoziții: Duobus litigantibus tertius gaudet. – „Când doi se ceartă al treilea se bucură.” În forma aceasta standard, enunțul nu se găsește ca atare la autori clasici, ci pare mai degrabă o adaptare latină târzie după una dintre fabulele lui Esop, în care se arată cum, epuizați de lupta pentru o pradă, un leu și un urs o pierd în favoarea unei vulpi. Acest dicton apare și în prima ediție, cea din 1500, a Adagiilor lui Erasmus din Rotterdam. Cunoaște forme adaptate în mai toate limbile moderne. În română varianta curentă este Când doi se ceartă al treilea câștigă.

Din punct de vedere gramatical, numeralul duo și participiul prezent litigans, ‑tis alcătuiesc împreună o structură sintactică specifică limbii latine, așa‑numitul ablativ absolut cu valoarea unei propoziții subordonate temporale sau cauzale; se traduce „când (sau dacă) doi se ceartă”. Propoziția principală a enunțului este alcătuită din subiectul tertius (numeral ordinal, masculin, singular, nominativ) și indicativul prezent, persoana a III‑a singular gaudet de la verbul semideponent gaudeo, gaudere, gavisus sum ‘a se bucura’. Formele celuilalt verb sunt litigo, litigare, litigavi, litigatum ‘a se certa, a avea o controvesă‘, din aceeași familie lexicală cu substantivul neutru litigium, ‑ii ‘conflict, controversă’.

Iată și contextul dintr‑un articol publicat de Eminescu în „Timpul” din 23 ianuarie 1879, în care poetul inserează dictonul citat, pe care îl aplică sarcastic și ironic unui conflict intern între două facțiuni din tabăra liberalilor. „Vasăzică, din sublim, d. Cogălniceanu a devenit un om ce nu poate servi cu credință și patriotism interesele țării, a devenit… trădător. Duobus litigantibus tertius gaudet. Nouă ne poate fi indiferentă aceasta în familia liberalilor; ceea ce nu e însă indiferent e priveliștea dezgustătoare ce ne-o prezintă astăzi organul guvernamental.”

O altă sintagmă latinească relativ bine cunoscută, pe care am întâlnit‑o într‑un alt articol eminescian, este laudator temporis acti, sintagmă adaptată de poet la plural, după cum urmează: „Nu ne vom face noi apărătorii vremilor trecute – laudatores temporis acti – dar în orice caz vom întreba: avem azi o cultură de o sută de ori mai intensivă, o armată de o sută de ori mai numeroasă, o administrație de o sută de ori mai îngrijitoare, o justiție de o sută de ori mai dreaptă? Nu.” („Timpul”, 22 februarie). Cu traducerea literală ‘lăudător (sau elogiator) al timpului trecut’ sintagma este alcătuită din substantiv masculin de declinarea a III‑a imparisilabică la cazul nominativ + substantiv neutru de declinarea a III‑a imparisilabică la cazul genitiv singular + participiul perfect de la verbul ago, agere, egi, actum ‘a face’ dar și ‘(despre timp) a trece’, acordat în gen, număr și caz cu substantivul precedent. Sintagma caracterizează în genere o persoană cu înclinații paseiste sau nostalgice. Originea expresiei se află la Horațiu, Ars poetica, 173‑174: difficilis, querulus, laudator temporis acti/ se puero, castigator censorque minorum. „E cârcotaș, plângăreț, lăudând a juneței lui vreme,/ Dojenitor și sever și cenzor al celor mai tineri” (traducere de Ionel Marinescu), unde are conotații puternic depreciative, referindu‑se la un bătrân pentru care doar propriul trecut contează și care nu găsește nimic bun la generațiile mai tinere.

Trecem acum la o interesantă trunchiere a unei fraze celebre, atribuită de cronicarii maghiari regelui fondator al statului medieval ungar, Ștefan cel Sfânt, (cca. 975-1038), cel care i‑a și creștinat pe maghiar în ritul romano-catolic. Promovând o politică de armonizare a relațiilor dintre numeroasele triburi și etnii ale regatului său, regele Ștefan cel Sfânt ar fi scris în Adminitiones, un fel de testament politic adresat urmașului său la tron, că Regnum unius linguae uniusque moris imbecille et fragile est. – „Regatul cu o singură limbă și cu o singură mentalitate (religie) este slab și fragil” (substantiv neutru de declinarea a II‑a, la nominativ singular + adjectiv pronominal feminin la genitiv singular + substantiv feminin de declinarea I la genitiv singular + adjectiv pronominal masculin la genitiv singular + conjuncția enclitică -que) + substantiv masculin de declinarea a III‑a imparisilabică la genitiv singular + adjectiv cu două terminații la nominativ + conjuncția copulativă + adjectiv cu două terminații la nominativ + verbul copulativ).

Acest principiu politic medieval a devenit caduc în secolul al XIX‑lea, secolul naționalităților, așa încât statul maghiar a declarat că în Regatul Maghiar nu există decât o singură limbă oficială, limba maghiară (celebra lege Appony), ceea ce a declanșat marea nemulțumire a naționalităților nemaghiare, inclusiv a românilor din Transilvania. La această răstălmăcire radicală a vechiului principiu face trimitere explicită și Eminescu atunci când scrie în „Timpul”, 24 februarie 1879: „Deie-ni-se voie a susține că, precum statul și națiunea maghiară au existat sute de ani fără unitatea de religie și de limbă, mai poate exista și de acum înainte sute de ani fără a urmări idealul regnum unius linguae.” Așadar, reducerea vechii formulări medievale la sintagma regnum unius linguae – „regat al unei singure limbi” servea politicii oficiale de deznaționalizare a non‑maghiarilor din Ungaria și era tranșant respinsă de către Eminescu. (Va urma)

Eugen Munteanu este profesor emerit al Facultății de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, și cercetător la Institutul de Filologie Română „Alexandru Philippide” din Iași; m.c. al Academiei Române, membru al Academiei Europaea

Publicitate și alte recomandări video