Inserate latinești în scrieri ale lui Eminescu (XXVII)

Încep prezentarea cu sintagma Bene merenti, prin care se desemna în trecut o distincție oficială a tânărului stat român unitar, și anume medalia instituită în anul 1876 de principele (ulterior regele) Carol I pentru a onora la nivelul cel mai înalt personalități cu realizări culturale și literare de excepție. La 15 mai 1879, în ziarul „Timpul”, Eminescu deplânge acordarea acestei distincții către un literat al cărui nume nu îl pronunță, deși personajul respectiv era cunoscut de toată lumea, și anume August Treboniu Laurian (1810-1881), membru fondator al Academiei, unul dintre primii ei președinți și autor, alături de I. Massim, al Dicționarului Academiei. „Care este răsplata pentru acest om? O funcție însemnată și medalia Bene merenti pentru merite literare.”, scrie Eminescu.

Învățatul ardelean latinist, fervent militant liberal, atacase în mod frecvent casa domnitoare și pe principele Carol I, motiv suficient pentru poet ca să nu îi fie acordată respectiva distincție. Eminescu este, de data aceasta, ca și de alte ori nedrept! Fost profesor de limba română al viitorului rege Carol I al României și fruntaș al Revoluției de la 1848, Laurian își câștigase merite imprescriptibile și prin editarea, alături de Nicolae Bălcescu, a celebrului Magazin istoric pentru Dacia, în care au fost publicate numeroase texte vechi românești, cronici, urice, inscripții etc. Eminescu a fost de altfel distins și el în anul 1881 cu medalia Bene merenti, înscriindu‑se pe o listă onorabilă care îi mai cuprindea pe Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu, Alexandru Odobescu, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Titu Maiorescu, Alexandru Xenopol, Spiru Haret, Grigore Tocilescu și Theodor Aman.

Cât privește acum structura lexical-gramaticală a expresiei respective, avem aici adverbul bene, urmat de merenti, participiul prezent activ de la verbul de conjugarea a II‑a mereo, merere, merui, meritum ‘a merita; a fi vrednic de ceva’, formă nominală la cazul dativ, traducerea literală a expresiei fiind „celui care bine‑merită”.

Un alt cunoscut adagiu, finis coronat opus, apare într‑un articol din „Timpul”, 9 aprilie 1878, articol în care poetul polemizează cu deputatul liberal A. Holban, care formulase în parlament unele neadevăruri crase privitoare la Schopenhauer: „Și‑n fine – finis coronat opus – d‑nia lui mai susține că abjectul Schopenhauer e materialist. În șapte rânduri de șpalt a «Monitorului» d‑sa aruncă 7 (zi: șapte) neadevăruri, nemaiauzite prin colosala lor sfruntare, prin lipsa de rușine a aceluia ce cutează să le pronunțe.” De data aceasta poetul se află pe un teritoriu care îi este familiar, așa încât amendarea enormității formulate de preopinent este cum nu se poate mai justificată.

Dicționarele de specialitate ne indică faptul că expresia Finis coronat opus. – „Sfârșitul încununează opera.” este creația poetului roman Ovidius, în opera sa Heroides. Referindu‑se inițial la creații literare pe care, spune poetul, trebuie să le evaluăm doar când ajungem cu lectura la sfârșitul lor, enunțul a ajuns să fie aplicat curent la orice activitate umană, care trebuie apreciată doar când îi cunoaștem rezultatul final. Structura gramaticală este următoarea: finis, ‑is, substantiv masculin de declinarea a III‑a parisilabică, aici la cazul nominativ ca subiect + coronat, indicativul prezent, persoana a III‑a singular de la verbul de conjugarea I corono, ‑are, ‑avi, ‑atum ca predicat al propoziției, + substantivul neutru de declinarea a III‑a imparisilabică opus, cu funcția de complement direct în acuzativ. Așadar, din nou, Finis coronat opus. – „Sfârșitul încununează opera.”

În fine, un al treilea dicton cunoscut (de mortuis nil nisi bene) este folosit de Eminescu în „Timpul”, 4 mai 1878, într‑un necrolog pe care poetul îl scrie la moartea lui Dimitrie Petrino (1838‑1878): „Cea din urmă poezie a sa a fost publicată în «România liberă» şi cuprinde o persiflare a unei poezii a lui Vasile Alecsandri, încât se vede că înrâurirea noilor săi amici îl dusese din rău în mai rău. Dar, în sfârşit, de mortuis nil nisi bene. Talent a avut, poet era! Cât despre celelalte calităţi ale caracterului, nu a inteligenţei, ele astăzi nu mai sunt.” Remarcăm tonul sobru și reținut al necrologului, fiind de notorietate publică faptul că boemul poet bucovinean fusese un neîmpăcat dușman al lui Eminescu, pe care l‑a și înlocuit la conducerea Bibliotecii Universitare din Iași. Având la origine un aforism atribuit unuia dintre cei șapte înțelepți legendari ai Eladei, Chilon din Sparta, acest dicton exprimă obligația morală imprescriptibilă a oricărui om civilizat de a nu vorbi de rău despre o persoană care abia a decedat. Cu traducerea „despre morți (să nu vorbim) nimic, decât de bine”, expresia are următoarea structură gramaticală: prepoziția de, care cere cazul ablativ + substantivul mortuis, masculin, plural, ablativ + nil, formă prescurtată a pronumelui negativ nihil + conjuncția de excepție nisi + adverbul bene. (Va urma)

Eugen Munteanu este profesor emerit al Facultății de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, și cercetător la Institutul de Filologie Română „Alexandru Philippide” din Iași; m.c. al Academiei Române, membru al Academiei Europaea

Publicitate și alte recomandări video