Inserate latinești în scrieri ale lui Eminescu (XXVIII)

Comentând consecințele politice și diplomatice care au urmat după încheierea Războiului pentru Independență din 1877, Eminescu scrie la un moment dat: „Presa opoziției liberale și a celei conservatoare a fost harnică în descoperirea întregului pericol care ar amenința imediat nația românească dacă art. 44 al Tratatului de la Berlin s‑ar primi tale quale.” („Timpul”, iulie 1879). Articolul din tratat invocat de poet se referea la obligația României ca, în schimbul recunoașterii independenței, statul român să acorde drepturi egale tuturor locuitorilor săi, indiferent de confesiune sau de religie. Expresia latinească din text se traduce într‑un mod mai liber prin ‘cu exactitate’ sau ‘întocmai’, iar literal prin ‘astfel de – precum’. Așadar, comentează în context poetul, într‑o interpretare strictă a articolului respectiv din Tratatul de la Berlin, inclusiv evreii emigrați de dată recentă în Principatele Unite ar urma să primească cetățenie deplină.

Funcționând ca un fel de locuțiune adverbială, expresia este formată din pronumele demonstrativ talis, ‑e, urmat de pronumele relativ/interogativ qualis, ‑e, întreaga structură fiind la cazul nominativ singular, genul neutru.

Într‑un alt articol din aceeași perioadă (iulie 1879), jurnalistul de la „Timpul” inserează în discursul său două expresii latinești relativ bine cunoscute contemporanilor instruiți: argumentum ad oculos și in corpore. Iată întregul context „Cel mai practic mijloc pentru ca deputații din Țara Românească să vază cu ochii proprii pericolul ce amenință Moldova întâi, apoi țara întreagă, ar fi ca cu un tren espres să plece toți in corpore în Moldova, să vază odată de aproape Botoșanii, Bacăul, Târgul Frumos, Iașii și să treacă apoi în câteva sate ca să vază halul la care a ajuns populația rurală. Atunci abia ar putea vorbi și vota în cunoștință de cauză. Acest argument ad oculos e și ieften și lesne de avut și ar lecui pe mulți de boala teoriilor umanitare.”

Expresia latină in corpore se traduce literal prin ‘într‑un (singur) corp’ (prepoziția in + substantivul neutru de declinarea a III‑a imparisilabică corpus, corporis ‘corp’ la cazul ablativ); se folosește atunci când vrem să spunem că un grup de oameni acționează cu toții laolaltă, fără excepție, ca un singur corp. Cealaltă expresie, argumentum ad oculos, literal ‘argument pentru ochi’ este alcătuită din substantivul neutru de declinarea a II‑a argumentum, ‑i la cazul nominativ + prepoziția ad + substantivul masculin de declinarea a II‑a oculus, ‑i, aici la cazul acuzativ plural. Expresia face parte din repertoriul argumentației dialectico-retorice, precum și din cel juridic, desemnând o dovadă palpabilă, vizibilă, socotită a fi mai convingătoare decât un argument logic sau invocarea unei autorități în materie.

Ajungem acum la un adagiu latinesc provenit din literatura latină clasică și anume stat pro ratione voluntas, menționat în mod adecvat, cu eleganță și precizie de Eminescu în următorul context din „Timpul”, iulie 1879: „«Ștafeta» (…) nu se va abate nicicând din calea ei și va continua a afirma aceleași principii pe care însăși nu le crede și pe cari le debitează numai ca în ochii românilor să aibă o rațiune de a fi. Stat pro ratione voluntas.” Poetul dorește să spună că adversarii săi de la jurnalul inamic încearcă să își impună în mod tiranic și arbitrar propriile idei, în pofida tuturor evidențelor, ale bunului-simț și ale logicii. Traducerea literală a enunțului ar fi „Aceasta doresc, astfel poruncesc, să fie în loc de argument voința (mea)”. Structura sintagmatică este următoarea: pronumele demonstrativ hoc ‘aceasta’, neutru, la cazul acuzativ, + volo, indicativ prezent, persoana I, singular de la verbul volo, velle, volui ‘a voi’ + sit, conjunctivul prezent, persoana a III‑a singular de la verbul esse ‘a fi’.

Mi se par utile și interesante pentru cititori câteva detalii de istorie literară. De obicei, acest adagiu este citat într‑o formulă mai amplă: Hoc volo, sic iubeo, sit pro ratione voluntas, adică în traducere românească: „Asta vreau, așa poruncesc, voința mea să țină loc de rațiune (justificare)”. Contextul originar al acestui enunț este Satira a VI‑a a marelui poet satiric roman Decius Iunius Iuvenalis (aprox. 60‑aprox. 130 d.Hr.), un amplu poem satiric intitulat de autor Despre femei: O, demens, ita servus homo est? Nil fecerit, esto!/ Hoc volo, sic iubeo, sit pro ratione voluntas./ Imperat ergo viro. – „O, nebunule, sclavul ăsta nu este și el om? Nu a făcut nimic, să fie clar!/ Asta o doresc, așa poruncesc, voința mea să țină loc de justificare./ Așa poruncește deci (femeia) bărbatului său.” (Sat. VI, 222‑224). Sau, într‑o traducere literară liberă: „Ce de vorbe fără noimă! Om, ai spus? E sclavul meu!/ Nu e vinovat? Să moară! Pentru ce? Așa vreau eu!” (traducere de Tudor Măinescu/ Alexandru Hodoș, BPT, 1967). Este vorba așadar despre discursul unei soții capricioase și autoritare, care ține să își impună cu orice preț voința în fața soțului ei, luând apărarea unui sclav. În posteritate, acest enunț a fost extrapolat ca un fel de deviză a oricărui tiran. (Va urma)

Eugen Munteanu este profesor emerit al Facultății de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, și cercetător la Institutul de Filologie Română „Alexandru Philippide” din Iași; m.c. al Academiei Române, membru al Academiei Europaea

Publicitate și alte recomandări video