Inserate latinești în scrieri ale lui Eminescu (XXXII)

După cum s‑a putut vedea și din episoadele anterioare, publicistul Eminescu a militat constant împotriva „împământenirii” străinilor în noul stat independent România, adică împotriva acordării cetățeniei și a drepturilor civice imigranților recenți, în majoritate evrei, care veneau în special din Austro-Ungaria și Rusia. În argumentația sa, nu rareori poetul făcea apel la principii de drept civil sau de drept internațional, formulate în limba latină. Abundența inseratelor latinești în articolele sale de acest tip sunt o dovadă a faptului că poetul audiase temeinic și cu folos cursurile de drept ale Universității din Berlin. Acestei tematici îi este dedicat un lung articol publicat în „Timpul” din 31 iulie 1880, în care, la un moment dat, este invocată sursa primară, de autoritate maximă a dreptului roman: „Când Roma era în culmea puterii ei interne, în vremea Republicei, străinii erau opriți de la comerț, de la orice întrunire, de la orice schimb, erau opriți de‑a purta toga, izolați în o parte a orașului, uzurparea de drepturi civile și politice era pedepsită grav, iar principiul era: Adversus hostem aeterna auctoritas esto. Hostis se numea însă orice străin. N‑avem nevoie a spune că exemplul e ales după plac și că legislațiunile Franței, Germaniei, Angliei, c‑un cuvânt a tuturor țărilor, ne prezintă sute de exemple analoage. (…) Numai în România înalta trădare e un merit, numai la noi e cu putință ca valeți slugarnici ai străinătății să fie miniștri, deputați, oameni mari!”

Critica poetului era adresată guvernelor liberale succesive care, sub presiunea marilor puteri și din dorința de a grăbi procesul de modernizare a țării, se arătau dispuse să accepte concesii masive în privința legislației privind imigrația.

Propoziția latinească din text Adversus hostem aeterna auctoritas esto. se poate traduce literal „Împotriva dușmanului o eternă autoritate să existe”. Avem de a face cu una dintre prescripțiile din codul juridic cunoscut sub numele de Legea celor XII table, primul cod de legi scrise de la Roma, elaborat și redactat de un colegiu al decemvirilor între anii 451‑449 î.Hr., pentru a pune capăt unei lungi perioade de confruntări între patriciat și plebe. Inscripționate pe douăsprezece table de bronz, legile au fost afișate în for, unde puteau fi citite sau consultate de către toți cetățenii. Latina arhaică a acestor texte juridice necesită câteva explicații lexicale. Mai întâi, lucru menționat și de poet, substantivul hostis, al cărui sens de bază era în latina clasică cel de ‘dușman’, desemnează aici, în mod generic, o persoană care nu era cetățean roman, adică pe un străin. În al doilea rând, sensul juridic al substantivului auctoritas era acela de ‘garanție sau protejare a unui drept’. Așadar, acest articol de lege stipula dreptul inalienabil și imprescriptibil al unui cetățean roman asupra proprietății sale (funciare), drept care nu putea fi trecut în nici un fel asupra unui străin. Sensul citării în context a acestui principiu este limpede: gânditorul conservator Eminescu dorea ca o asemenea lege să existe și în România, pentru a limita accesul străinilor!

Elementele componente ale propoziției se succed după cum urmează: adversus ‘împotriva’ este o prepoziție cu regimul în acuzativ + hostem = forma de acuzativ singular a substantivului hostis, ‑is ‘(aici) străin)’/ complement circumstanțial opozițional + aeterna ‘eternă’ = adjectiv cu trei terminații, feminin, singular, nominativ, acordat cu substantivul care urmează/ atribut adjectival + auctoritas = substantiv comun de declinarea a III‑a imparisilabică, genul feminin, numărul singular, cazul nominativ/ subiect; înseamnă aici ‘drept de proprietate’ sau ‘garanție’+ esto = ‘să fie’ = modul imperativ viitor, persoana a III‑a, numărul singular de la verbul neregulat sum, esse, fui/ predicat verbal.

În același articol din 31 iulie 1880, câteva paragrafe mai sus, apare un alt adagiu latinesc: Aut sit ut est, aut non sit., în traducere literală: „Ori să fie (așa) precum este, ori să nu fie (deloc)”. După cum se vede din întregul context, Eminescu susține menținerea unui caracter pur național al statului român, dictonul citat mai sus exprimând tocmai atitudinea inflexibilă a negociatorilor decidenți în apărarea unor valori supreme, în cazul de față acceptarea în corpul națiunii a elementelor alogene: „Dar ceea ce se observă asupra tuturor ca fenomen de căpetenie e inundarea necontenită a țării cu străini. România nu va mai fi peste curînd decât o colonie germano-austriacă. Suntem mai departe decît oricând de‑a ne părea rău de cîștigul onorabil și de munca onorabilă a elementelor germane ale acestei imigrațiuni. Pe cât urîm spiritul de neagră speculă, de cîștig fără muncă al evreilor, pe atît respectăm spiritul de cîștig prin muncă al germanilor. Dar respectul nostru nu poate merge pînă acolo încît să voim a recunoaște aspirațiuni politice și naționale. Singura rațiune de a fi a acestui stat, pentru noi, este naționalitatea lui românească. Aut sit ut est, aut non sit. Dacă e vorba ca acest stat să înceteze d‑a fi românesc atunci o spunem drept că ne e cumplit de indiferentă soarta pământului lui.” Este momentul să menționez explicit și să subliniez că pasajele antisemite și xenofobe din publicistica poetului sunt astăzi obsolete, trebuie abordate exclusiv ca documente istorice și interpretate în contextul istoric când au fost emise de Eminescu. Pe de altă parte, a nu le cita ca atare, dintr‑un fel de pudoare „political” corectă ar reprezenta, în mod evident, un act de autocenzură inacceptabilă.

Structura gramaticală este următoarea: aut ‘sau’ = conjuncție coordonatoare disjunctivă + sit ‘să fie’, conjunctivul prezent, persoana a III‑a singular de la verbul sum, esse, fui ‘a fi’/ predicat verbal cu subiectul inclus sau subînțeles + ut ‘precum’ = conjuncție subordonatoare comparativă + est ‘este’ = indicativul prezent, persoana a III‑a singular de la verbul sum, esse, fui/ predicat verbal cu subiectul inclus sau subînțeles + aut ‘sau’ = conjuncție coordonatoare disjunctivă + non ‘nu’ = adverb de negație + sit ‘să fie’, conjunctivul prezent, persoana a III‑a singular de la verbul sum, esse, fui ‘a fi’/ predicat verbal cu subiectul inclus sau subînțeles.

Cât privește acum istoria acestui adagiu, din unele surse de informare aflăm că ar fi apărut în jargonul apologetic al iezuiților, alte surse menționează că în forma aceasta apare în documentele diplomatice emise de autoritățile coloniale olandeze din Indonezia în secolele al XVII‑lea – al XVIII‑lea. Valori discursiv-retorice asemănătoare putem găsi în zicala românească totul sau nimic sau în propoziția latinească aut Caesar, aut nihil „sau Cezar, sau nimic”, atribuită lui Cesare Borgia, fiul lui Alexandru al VI‑lea Borgia, papă între 1492‑1503. Cunoscutul condotier și ambițios aventurier politic își înscrisese această deviză pe armele sale, mizând pe un joc de cuvinte între numele său de botez și înțelesul de ‘împărat’ dobândit în istorie de numele lui Iulius Cezar, ilustrul om politic roman.

Structura gramaticală este următoarea: aut ‘sau’ = conjuncție coordonatoare disjunctivă + sit ‘să fie’, conjunctivul prezent, persoana a III‑a singular de la verbul sum, esse, fui ‘a fi’/ predicat verbal cu subiectul inclus sau subînțeles + ut ‘precum’ = conjuncție subordonatoare comparativă + est ‘este’ = indicativul prezent, persoana a III‑a singular de la verbul sum, esse, fui/ predicat verbal cu subiectul inclus sau subînțeles + aut ‘sau’ = conjuncție coordonatoare disjunctivă + non ‘nu’ = adverb de negație + sit ‘să fie’, conjunctivul prezent, persoana a III‑a singular de la verbul sum, esse, fui ‘a fi’/ predicat verbal cu subiectul inclus sau subînțeles.

Eugen Munteanu este profesor emerit al Facultății de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, și cercetător la Institutul de Filologie Română „Alexandru Philippide” din Iași; m.c. al Academiei Române, membru al Academiei Europaea

Publicitate și alte recomandări video