Instantanee… cu Al(t) Călinescu

Ca să mă justific şi-n ultimă instanţă, ca să nu intru într-un prea dur conflict cu mine însumi (ei, aş! îndeobşte, suntem mai exigenţi cu alţii decât cu noi), pun aceste distorsiuni pe sama celor 14 ani de-acasă şi, mai ales, pe sama sinuoasei Jijia, râul pe malul căruia m-am copilărit. Uite, acum şi aici, mi-am propus să dau samă (cronicăreşte) de (vorba aia!) cea mai recentă carte a lui Alexandru Călinescu, Instantanee cu final deschis.

Un prim instantaneu, de neimaginat în alte vremuri: aflându-mă eu, în plină stare de urgenţă, în urgenta stare de a-l citi (aşa cum, săptămânal, „Prim-planul” călinesc de vineri), l-am tot bătut la cap (telefonic) să ajungă, cumva, opul şi la mine. Noroc că autorul îţi făcea alimentarea casnică de la un magazin situat la parterul blocului „meu”, având astfel o justificare plauzibilă deplasării cu maşina personală, cale de circa o mie de metri. Că doar nu era să scrie, în „Declaraţia pe propria răspundere”: merg să-i astâmpăr setea/ foamea de lectură poetului N.T. S-au dat amenzi pentru infracţiuni şi mai mici, unele potenţiale sau imaginare, aşa că…

Aşa că, în ziua/ ora/ minutul, stabilite pe cale diplomatică, l-am aşteptat, cu uşa larg deschisă (preventiv: ca să nu atingă clanţa, pe care mai apoi ar fi trebuit s-o spirtuiesc). Şi-a apărut, înmănuşat, cu masca pe figură… Poate fi oricine, mi-am zis, în gând (de la o vreme mă traversează spaima Necunoscutului), încât l-am somat… amical: „Sandu, tu eşti? Jos masca de pe figură, să te văd!” „Eu sunt, Nicule” – şi chiar şi-a tras masca. Da, era el, doar că, de când nu ne mai văzusem, intrase-n posesia unor dealuri, văi şi râuri… senioriale; cum şi eu, de-alminteri… „Nu intri?”, l-am îndemnat, deşi bănuiam răspunsul şi realizam faptul că-s pe punctul de-a comite o infracţiune. „Nu acum, s-a scuzat profesorul. Să treacă pandemia asta…” Sau poate a spus: nebunia?

Între multele rele şi belele produse de pandemie (le ştiţi deja, le-aţi trăit, cât pe propria răspundere, cât pe i/responzabilitatea altora), izolarea de ceilalţi, distanţarea spaţială, interlocutarea, chiar întorlocarea vorbelor, sporovăiala, la întâlniri, popasuri, taifasuri – au avut (şi încă mai au) printre cele mai frustrante, angoasante efecte. La vreo două săptămâni de la debutul stării de urgenţă, chiar fiul personal intrase în casă accelerat, trecuse pe lângă mine ca o fantomă (sau poate că eu eram fantoma?), avertizându-mă: „Nu ne îmbrăţişăm, tată!” Şi ne-am dat doar… coate. Ne mai dădusem noi coate, prin ani, dar la niscaiva complicităţi, ghiduşii au coţcării, or, acum, cotificarea devenise – şi încă e – un semn oficial de tandră recunoaştere. Ce să mai zic de eroicii scriitori-amici, (Grig, MRI, ABE), care mi-au trecut pragul (încerc-nd să nu-l atingă), încărcaţi ca nişte moşi-crăciuni de armindeni…

De ce decupez aceste instantanee aici şi acum? Întrucât, cu peste trei luni în urmă, când a început pandemia asta – ce, în scurtă vreme, a degenerat în pandalie – am devenit dependent de (aproape) toate comunicatele, ştirile, comentariile şi chiar scenariile care parveneau din acest invizibil teatru de război. Or, între atâtea provocări, deseori abracadabrante, opiniile lui Alexandru Călinescu – inserate în această pagină de „Opinii” – au fost/sunt nişte repere cel puţin reconfortante prin rigoare şi echilibru, cum şi prin neantizarea scenaritelor apocaliptice pentru care noi, colocatari ai spaţiului mioritic, părem a avea o specială atracţie. Nu lipsesc supoziţiile privind originea şi difuziunea halucinantă a răului – una dintre ele mi se pare şi mie plauzibilă – dar comentatorul se abţine a pune diagnostice, recunoscând, franc(ofil), că-i lipsesc competenţele. Că e competent, mai bine zis: expert în litere, în genere, şi-n cele franceze, prin formaţie şi vocaţie, asta o ştim cei de-alde noi, care s-a întâmplat să-i fim uneori în proximitate. Şi uite-aşa mi-au sărit în raftul ochilor Biblioteci deschise, Interstiţii, Proximităţi incomode ş-alte cărţi de-ale domniei sale, dintr-o zonă în care autorul, clipind complice spre cititor, recunoaşte a fi dobândit „o oarecare competenţă”, prin practicarea (după 89) a unui „tip de publicistică eliberată de (auto)cenzură, în care intră şi comentarii pe marginea actualităţii politice”…

Identificam, în urmă cu vreo zece ani, în aceste scrieri, un Al(t) Călinescu, disponibil unui registru mult mai vast decât cel în care (cu strălucire) se impusese: cronicarul şi/ sau istoricul literar al unor parcelări fatal procustiene, tindea a deveni, şi chiar este, un diagnostician al mentalităţilor, fie acestea literare, politice, sociale ş.a.m.d. Oriunde deschizi cartea, vei afla, dincolo de instantaneul surprins, încercarea (îndeobşte reuşită) de a-l include într-o tipologie, funcţie de mediu şi de multe alte detalii la care se raportează şi care îl configurează. Excepţiile întăresc regula şi fac deliciul comentatorului (transferat cititorului). Sunt, în carte, trei decupaje generoase (Lecturi; Politică şi ideologii. Repere şi derapaje; Parisul, fireşte) şi unul, din Trei dialoguri, cam neîndestulant. Câteva repere, doar din titluri: „Farmecul călătoriilor sedentare”; „Asumarea identităţii”; „Memoriile unui bucureştean libertin”; „Viaţa şi moartea cărţilor”; „Românce văzute de străini”; „Farmecul uitat al eleganţei”; „Cultura împotriva dictaturilor”; „Triumful ţoapelor”, „Politică şi gastronomie”. „Ocolul lumii prin librării”. Şi-aşa mai departe (şi mai aproape). Îl surprind pe Al(t) Călinescu în ceea ce el însuşi apreciază, augmentativ, la alţii (din aceeaşi selectă familie): „arta ironiei şi deprinderea de-a arunca asupra lumii o privire lucidă, dezbărată de prejudecăţi”, cum şi „aliajul fericit dintre fantezie şi ironie, între joc intelectual şi umor”. Corolar, această mărturisire dintr-un interviu neinclus în carte (unde şi-ar fi aflat, totuşi, un binemeritat locşor): „Noi iubim aşa cum citim în cărţi. Romeo şi Julieta reprezintă arhetipuri. Învăţăm cum e iubirea din Shakespeare, din Madame Bovary, din Război şi pace. Tot ce simţim în plan afectiv e condiţionat oarecum de lecturile noastre, care de multe ori ne marchează fără să ne dăm seama. (…)
Lectura de calitate, pentru orice om, trebuie să fie indispensabilă. Cu siguranţă, vă spun, o carte, la timpul potrivit, poate schimba omul”.

Final deschis, fireşte.

Nicolae Turtureanu este director al revistei „Cronica veche”, poet şi eseist  

Publicitate și alte recomandări video