Instituția prieteniei se prăbușește

Prietenia a existat ca instituție neoficială până la sfârșitul anilor ’90 – începutul anilor 2000. Odată cu instaurarea deplină a democrației și a așa-numitei „emancipări tehnologice și sociale”, prietenia nu a mai fost o soluție pentru problemele oamenilor. Pentru că asta e de fapt prietenia la bază: o soluție pentru problemele oamenilor. Ea apare între indivizi care sunt dispuși să se deschidă unii față de alții, care caută ajutor, companie, care au nevoie de comunicare, de afecțiune, de relații. Omul de azi pare să nu mai aibă nevoie de așa ceva. El are bani, lucruri cumpărate cu acești bani care îi satisfac nevoile și, nu în ultimul rând, are specialiști în diverse domenii care îl ajută să treacă peste impedimente, cum ar fi psihologi, sociologi și chestii tehnologice. Dispozitivele cum ar fi telefonul, televizorul, au influență și „expertiză” infinit mai mari decât un simplu om, care poate doar ține companie în momentele de singurătate, care îi oferă activități limitate în momentele de plictiseală. Deci de ce ar mai fi nevoie de prieteni?

Prieteniile actuale se fac ușor, dar țin mult mai puțin, pentru că oamenii sunt din ce în ce mai pretențioși cu cei din jur, inclusiv cu prietenii. Un prieten nu mai este cineva la care apelezi când ți-e greu, cu care te comporți natural, față de care nu ascunzi aproape nimic, pe care îl primești în casa ta când trece prin momente grele, căruia îi dai din pâinea ta și invers. Un prieten de azi este doar unul „la bine”, nu la greu. Prietenii acum sunt doar pentru petrecere, pentru joacă și voie bună. Când acestea se termină, gata și cu prietenia, pentru că „lumea e mare, diversă și ai de unde alege”…

Am fost zilele trecute la o înmormântare a unui vechi prieten al familiei mele. Acolo au venit și prietenii lui, puținii rămași. Pot să spun că revederea lor a fost foarte asemănătoare cu aceea a revederii unor rude, nici mai mult, nici mai puțin. Asta pentru că am copilărit cu ei și cu copiii lor, părinții mei au împărțit atât bune, cât și rele cu ei, totul era pe masă. Și asta a durat zeci de ani de zile, o viață de om.

Mi-e teamă că acest tip de relație s-a terminat. Nu mai poate exista. Pentru că a avut loc o transformare profundă a individului, cauzată, paradoxal, de prosperitate. Un om nu mai poate trece azi peste lucruri mărunte care altădată nici nu erau luate în seamă sau erau trecute ușor cu vederea. Acesta le acordă o importanță mult mai mare decât o făcea cândva și le consideră motive de despărțire. Și când spun lucruri mici, mă refer la lucruri chiar banale, fără nicio importanță. Comoditatea omului modern, combinată cu un orgoliu umflat cu pompa, a devenit cauza lui principală de alienare față de ceilalți oameni.

Nu mai sunt linii roșii mari peste care se trecea foarte greu până acum, pentru că erau foarte greu de atins, cum ar fi trădarea. Acum sunt mai multe linii roșii mici și ridicole, dar luate în seamă cu meticulozitate.

Prietenia în anii comunismului și imediat după căderea lui, în perioada de tranziție, a fost cel mai important colac de salvare pe care îl putea avea cineva. De foarte multe ori prietenii reprezentau pentru un român niște oameni mai importanți chiar decât familia, care nu te mai înțelegea, fiind prea protectivă ori prea pretențioasă, cu prea multe așteptări. Prietenia era un stat în stat, și nu cred că exagerez deloc când spun asta. Relațiile dintre oamenii care nu erau rude reprezentau un veritabil stat paralel care reușea cu succes să contrabalanseze nedreptățile, neajunsurile din statul oficial.

Cred că mulți cu vârsta peste 40 de ani de acum pot confirma cele spuse de mine. Cei mai tineri nu o pot face, pentru că ei deja trăiesc în noua eră, unde prietenia nu numai că este opțională, dar este neglijabilă. Nu cred că mai există azi oameni prea mulți care să îți pună la dispoziție casa lor, să îți sară în ajutor în mijlocul nopții, mai ceva ca un frate, să pună dorința ta mai presus de orice, care să îți confirme iar și iar că sunt pe aceeași lungime de undă cu tine, indiferent de felul tău „special” de a fi, de opțiunile politice, de poziția socială, financiară, de hachițele tale de moment etc. Apropo de asta, cred că numai politica singură a fost cea care a despărțit mai multe prietenii după anii ’90 decât orice altceva. Deodată simpatiile tale electorale erau mai importante, în democrație, decât prietenia. După ea au urmat și celelalte: banii, averea, tehnologia etc. E foarte greu să te menții un om simplu, deschis relațiilor, când ai de toate, nu? E aproape imposibil.

Următoarea instituție care are mari șanse să se prăbușească este cea a familiei. Pentru că își pierde scopul inițial, acela de pecetluire a unei prietenii reale, sincere și trainice, și rămâne doar un fel de alianță oficializată, cu un anumit scop, impusă de multe ori doar de una dintre părți din pur orgoliu. Și orice lucru impus doar de o lege, fără fundament profund, are foarte mari șanse să se destrame repede. Divorțurile s-au înmulțit tocmai din această cauză: partenerii, ca și în cazul prieteniei, nu mai pot fi sinceri nici măcar cu ei înșiși, au devenit foarte pretențioși, și-au crescut stima de sine și importanța dincolo de limitele de altădată și, mai grav, dincolo de realitate. Adică, mai pe șleau, orice prost crede că e mai deștept decât e în realitate și că merită mai mult decât are, adevărul fiind de cele mai multe ori exact invers.

Prietenii au rămas doar niște tipi și tipe cu care te întâlnești uneori la sărbători, ca să nu stai singur, dar pe care, dacă te enervează, îi ștergi din telefon și din lista de pe Facebook, și cu asta basta. Viața merge înainte, cu serviciul, cu citybreak-urile tale etc.

Răsfățul și mofturile caracteristice vremurilor se manifestă și în departamente unde nu ar fi trebuit să se manifeste – în departamentul sufletului, de pildă. Sufletul capitalistului din noi a devenit cam prea egoist și putred.

Briscan Zara este scriitor și publicist

Publicitate și alte recomandări video