„Ai văzut, Nicule, ce-am păţit dacă nu l-am ucis pe Iliescu?!”, ar fi exclamat cătrănită tovarăşa Elena Ceauşescu în faţa plutonului de execuţie.

Deşi nu s-a găsit, până la urmă, niciun martor al acestei destăinuiri terifiante, românii au aflat încă de la începutul anului 1990 despre incredibila disidenţă a lui Ion Iliescu, aflat ani de zile în pericol de a fi lichidat de cuplul sinistru din fruntea României comuniste. Cu toate acestea, viitorul şef al statului şi lider al PSD a luptat cu mâinile goale împotriva unui regim opresiv.

În realitate, Iliescu a făcut parte din fragedă tinereţe din tabăra internaţionalistă a PCR, cea care respecta orbeşte indicaţiile Moscovei. Dimpotrivă, „Geniul Carpaţilor” a deviat, spre ciuda muscalilor roşii, într-un naţionalism sulfuros şi delirant, aşa numitul protocronism, ce exalta virtuţile incredibile, dar imposibil de demonstrat ale dacilor şi urmaşilor lor de sânge pe acest pământ.

Dar nu numai Iliescu era un om minunat, ci şi numeroşii săi copii. Feseniştii, mai apoi pedeseriştii, te opreau pe stradă ca să-ţi vorbească, lăcrimând, despre modestia odraslelor bolşevicului; cele care, spre deosebire de loazele lui Ceauşescu, nu profitaseră deloc de poziţia lor privilegiată în societate. De fapt, Ilici nu a avut copii, doar un soi de protejat tălâmb, ascuns ulterior într-o ambasadă de prin Asia, ca să se înfrupte la rându-i din banii românilor.

S-a tot spus, de asemenea, despre ipochimen că, spre deosebire de alţii, nu a făcut poliţie politică, refuzând revoltat orice compromis cu forţele răului. Curios, dar încă prea puţini ştiu că securitatea din teritoriu asculta de ordinele secretarului de partid, deci Iliescu (secretar PCR mai întâi în judeţul nostru, apoi în Timiş, la graniţa cu sârbii!) nu a făcut, ci a condus poliţia politică!

La fel, „săracul, dar cinstitul” Iliescu a declanşat cel mai mare jaf din istoria României (mai cumplit chiar decât cel din anii 1940), distrugând nu doar ce construiseră capitaliştii în interbelic, ci şi ce au construit comuniştii după al doilea război mondial. Şi astăzi mai vedem ruinele întreprinderilor falimentate premeditat în urma „privatizărilor” lui Ilici, ale cărui campanii electorale costau cam cât bugetul unei ţărişoare din Africa! 

Dar nu era recomandabil să-l superi pe politruc. Când studenţii au încercat să se opună revenirii comuniştilor în funcţiile de conducere ale statului, Ilici i-a chemat în ajutor pe mineri, iar aceştia au plantat panseluţe direct în cutiile craniene ale tinerilor studioşi. Nu au folosit sapele, ci bâtele!  

De altfel, agentul Moscovei s-a antrenat asiduu în arta manipulării şi a crimei în timpul loviturii de stat din decembrie 1989. În acele zile fierbinţi, când se trăgea de zor împotriva manifestanţilor din marile oraşe, cel mai sigur loc din Bucureşti era lângă Iliescu. În timp ce sute de tineri erau asasinaţi de către armată, miliţie şi securitate, cu unicul scop de a legitima preluarea puterii, Ilici şi acoliţii săi puneau ghearele pe România, instaurând „democraţia originală” de care nu am scăpat până în zilele noastre.

Numirea acestui criminal în fruntea Institutului Revoluţiei (propus - în sfârşit! - spre desfiinţare) s-a făcut sub semnul aberaţiei. E ca şi cum i-ai cere lui Hitler să descopere principalul vinovat pentru Holocaust sau lui Stalin să-l împuşte pe cel responsabil de atrocităţile din URSS din vremea dictaturii sale. Ca să parafrazez o lichea încă în libertate, Ion Iliescu doar a întinat idealurile revoluţiei anti-comuniste din decembrie 1989. De aceea, unicul final fericit la toate poveştile cu şi despre Ilici este condamnarea lui definitivă!