Instrumentalizarea politică a credinței este un păcat major

Ca cetățean al României și ca persoană cu o oarecare experiență de viață, mă simt dator să îmi exprim părerea despre ceea ce se întâmplă cu societatea românească actuală, aflată – să dea Domnul să mă înșel! – într‑o situație asemănătoare cu cea din anul 1940, adică pe buza prăpastiei. Atunci, să ne amintim, pe fundalul compromiterii unei mari părți a clasei politice și a comportamentului aberant și inconsecvent a regelui Carol al II‑lea, țara a pierdut jumătatea de nord-vest a Transilvaniei (pe seama Ungariei), Bucovina și Basarabia (pe seama Uniunii Sovietice) și a fost livrată fără condiții Germaniei hitleriste. Ce a urmat, se știe. Crimele politice interne, participarea activă la exterminarea în masă a evreilor, promovate de Garda de Fier și, după înlăturarea acesteia de la putere, de către mareșalul Ion Antonescu singur, ca șef al unei dictaturi militare, urmate în final de catastrofala înfrângere a armatei române în războiul din Răsărit, au avut drept consecință bolșevizarea României, provocând răni adânci și, pare-se, nevindecabile, în memoria afectivă a românilor. Nu intenționez să fac o analiză detaliată a cauzelor situației politice îngrijorătoare în care se află țara noastră, au făcut‑o și o fac alții mai competenți decât mine. Mă voi referi doar la o tulburătoare analogie între recuzita propagandistică din perioada „statului național-legionar” și, ulterior, a dictaturii antonesciene și cea a unor ambițioși nocivi din peisajul confruntărilor politice actuale. Cine are curiozitatea să urmărească pe youtube filmele cu marile „adunări populare” sau cu marșurile legionarilor nu poate să nu remarce gesticulația „pravoslavnică” a mulțimilor incitate de liderii lor, mesianismul găunos și respingător din discursurile acestora, apelul la „credința strămoșească”, la „pământul sfânt al țării”, la „mântuirea neamului”, isterizarea unor gloate asmuțite asupra celor care ar fi îndrăznit să cârtească ceva relativ la „valorile sfinte ale statului totalitar”. Această sintagmă din urmă, „statul totalitar”, era asumată cu mare aplomb și contrapusă „putredei democrații occidentale”. Totul în numele lui Dumnezeu și al „sfântului neam românesc”! Asemănările cu discursul anti-occidental, ațâțarea instinctelor tribaliste și invocarea vicioasă a lui Dumnezeu și a credinței creștine, practicate de candidatul de pe primul loc la turul întâi al alegerilor prezidențiale recente sunt evidente.

Apariția în viața națiunilor, în perioade de criză, a unor personalități paranoide nu este o noutate în istorie. Cazul cel mai la îndemână este cel al lui Hitler, cel care, prin discursul său ultranaționalist și mesianic, a „fascinat” nu doar mulțimea acefală și credulă, ci chiar și corpul cel mai conservator al națiunii germane, ofițerimea, precum și pe mulți intelectuali reprezentativi (cazul filosofului Martin Heidegger este cel mai elocvent). Urmarea acestei „fascinații” se cunoaște: prăbușirea totală a Germaniei ca stat și, implicit, răni încă nevindecate în conștiința identitară a germanilor. Renașterea Germaniei ca stat și ca națiune a fost posibilă doar prin intermediul hulitelor mijloace democratice și prin solidarizarea națiunilor europene în jurul principiilor democrației liberale, laice și reprezentative. Rezultatul a fost realizarea Uniunii Europene și consolidarea Alianței Nord-Atlantice (NATO). S-au împlinit abia două decenii de când țara noastră, ca urmare a unui consens aproape unanim, a devenit membră a acestor structuri euro-atlantice, beneficiind masiv de mecanismele comunitare de dezvoltare economică și de securitate colectivă. Să ne fie oare dat să asistăm la sfârșitul uneia dintre perioadele poate cele mai faste din istoria românilor, datorat asocierii nefericite și toxice dintre frustrările unei minorități needucate, care se vede exclusă de la „ospățul” majorității, și cinismul unor politicieni fără scrupule?

Ceea ce mă revoltă cel mai mult este amestecul ilegal și imoral în mecanismul electoral al multor reprezentanți ai bisericii majoritare și ai altor confesiuni creștine. Uniți în „idealuri”, preoți ortodocși (sau, strigător la cer, chiar monahi care au depus votul tăcerii, al supunerii și al ascultării!), alături de pastori neoprotestanți, s‑au regăsit pe o platformă comună, îndemnându‑și pe față, explicit și cu vigoare, de la amvon, „oițele” necuvântătoare să meargă și să își dea votul singurului candidat care întruchipează, chipurile, valorile moralei creștine, ale credinței strămoșești și ale familiei tradiționale, pentru a face scut împotriva Europei corupte și a Americii opresoare. Spațiul virtual și mărturiile unor persoane în care am încredere dovedesc cu prisosință acest amestec vicios și inacceptabil al unor oameni ai bisericii în competiția politică. Afirm că, dincolo de faptul că este ilegal și imoral, acest amestec este deopotrivă și un păcat major. Prin natura preocupărilor mele profesionale, ca editor și traducător în limba română al textelor Sfintei Scripturi și al unor texte importante ale Sfinților Părinți, îndrăznesc să formulez câteva argumente scripturistice elementare în sprijitul acestei afirmații.

Una dintre poruncile din Decalogul lui Moise spune: „Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deșert.” (Ieșirea, 20:7). Ce înseamnă oare altceva decât o formă de a lua în deșert numele Domnului faptul de a folosi numele Domnului ca o armă împotriva fratelui tău? Într‑un alt pasaj biblic arhicunoscut, de data aceasta din Noul Testament, citim chiar cuvintele lui Iisus Hristos: „Dați Cezarului cele ale Cezarului și lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu” (Marcu, 12:17). Cum înțelege acest îndemn al Mântuitorului preotul, monahul sau pastorul care cădelnițează și blagoslovesc, în fața adunării și a altarului, un competitor politic oarecare, care este un trimis al Cezarului, dar se pretinde un emul al lui Mesia? În ce fel înțelege un preot sau un pastor piatra unghiulară a învățăturii hristice: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți! Mai mare decât aceasta nu este altă poruncă” (Marcu, 12:31), atunci când îndemnurile și sfaturile lor conduc pe credincioși la ură, invidie și neîncredere în semenii lor? Nu te temi deloc, oare, părinte, că, prin transformarea lor în spectacol mediatic partizan, duci în deriziune acte ritualice sacre precum Mirungerea cu Sfântul Mir și Împărtășania?

Oare în adâncul conștiinței d‑tale nu ai nicio tresărire de îndoială, părinte, atunci când, folosindu‑te de harul pe care l‑ai primit prin hirotonire și de prestigiul „uniformei” preoțești, vezi cu câtă ușurință sucești mințile necoapte și sufletele rănite ale enoriașilor d-tale, lipsiți nu doar de armura protectoare a culturii și a unei bune educații, ci și de cele mai elementare informații și de exercițiul elementar al gândirii proprii? Dar despre păcatul implicit al nesupunerii față de mai‑marii Bisericii pe care pretinzi că o slujești nu ai nici o părere? Nu ai nici o remușcare când, pentru confortul d‑tale și al familiei d‑tale, subminezi prin acest comportament partizan prestigiul și autoritatea Bisericii? Să însemne toate acestea smerenie creștinească și atașament față de tradiția strămoșească pe care pretinzi că o aperi? Cuvântul fariseism îți mai spune oare ceva?

Eugen Munteanu este profesor universitar la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, și cercetător științific la Institutul de Filologie Română „Alexandru Philippide” din Iași

Publicitate și alte recomandări video