1.

unde sunt fulgii de-altadata, care-i sensul vietii si al poeziei, cine naiba m-a pus etc. Dupa ani intregi de program facut dupa cum vor muschii mei, azi e prima mea zi de serviciu.

Cum nu pot adormi mai devreme de 3 dimineata, cum e luni, cum e dupa concediu, mi se pare mai grav decat inceputul pe fata al razboiului cu rusii. Si nimeni nu ma plange, nu ma conduce pana la masina – toata lumea rade de ce mi se intampla. Imi iau laptopul si ma duc.

2.

Nu-mi dau seama precis de ce-mi amintesc asta fix acum, pe asa zapuseala, in bucatarie: mergem cu masina undeva prin Muntii Vrancei si insist sa-i arat Ralucai o chestie care ma impresionase mai demult: Focul Viu. Nu mare lucru, in esenta, dar totusi, pentru unul ca mine, fascinat intotdeauna de foc precum stramosii nostri din pestera, de vazut: un loc din care ies flacari din piatra. Nici alea superimpresionante, niste scurgeri firave dintr-o punga de gaz metan subterana, dar orisicat, iese foc din piatra. Ar fi si mai fain sa le vedem noaptea, ma gandesc, dar is faine si ziua. Pe drum, ploua cu galeata. Efect magic garantat, foc iesit din piatra pe ploaie.

Ajungem la fata locului si canci foc viu. E stins. Ma uit cu jale in gaurile alea din piatra, verific pe rand daca nu cumva macar una pastreaza un sambure de flacara. Nimic. Ba, ma mai gandesc eu, dar nu cumva imi pot aduce o umila contributie la reaprinderea focului viu? Si, intr-un avant de entuziasm – mai ales, de inteligenta –, bag mana cu bricheta intr-o gaura, apoi capul, ca sa vad mai bine pe unde bolboroseste scurgerea de gaz metan. Si scapar bricheta. Reusesc sa-l aprind. Cu o flama din aia tipica fazelor din desenele animate, in urma careia eroul ramane un morman de cenusa, dupa o fractiune de secunda. Din fericire, eu mi-am parlit doar genele.

3.

Le-am cumparat parintilor o conserva cu caracatita din Lisabona, ca poate n-au mancat oamenii in viata lor caracatita. Mama a dus o bucata la nas, a strambat din el, a inchis ochii si s-a facut ca gusta. Cica-i buna, dar nu-i place. S-o manance tata. Tata a luat o bucata zdravana – „Ce are, da-o dracu’, tot animal e?!“ – si a mestecat-o comentand ca-i cam tare carnea. Parea indecis. A mai luat o bucata, cu mamaliga – „Aha, sa stii ca-i chiar buna“ –, apoi a dat sentinta definitiva: „E fix ca iepurele!“.

4.

Cum luni am zis de rau, trebuie sa spun si de bine: vineri pe la sase, cand am coborat de la volan, am luat o punga de cartofi pe care o uitasem de zile intregi in portbagaj, am inchis masina si am simtit brusc o euforie vecina cu orgasmul. Imi venea sa-l pup pe batranul care seara de seara fie isi repara Trabantul, fie isi plimba copilul handicapat, de varsta mea, prin fata blocului. Voiam sa mangai pe cap pechinezul care umbla creanga la zece metri de stapana si se repede mereu isteric la picioarele mele. Cand am trecut cardul prin interfon, un ranjet cretin mi s-a intins pana la urechi, ca si cum cineva mi-ar fi impins colturile gurii cu degetele. Ce sa fie, ce sa fie, ce-am, ba, nene?! M-am prins in lift, in timp ce-mi priveam in oglinda ranjetul si ochii cu cearcane cat puii de mata.

Odata cu noul job si programul lui fix, mi-am regasit vechile instincte proletare intacte: luni dimineata – depresie, vineri seara – euforie. S-a mai dus in ma-sa o saptamana si, daca ai dat intre timp la saiba, ignori sau uiti ca viata e lipsita de noima. Vii acasa simtind ca ai in buzunarul de la piept un certificat stampilat care-ti valideaza, iti justifica existenta. Nici nu pot dormi de bucurie ca in cateva ceasuri nu trebuie ma duc la serviciu.

Florin Lazarescu, pe suplimentuldecultura.ro