Interviu cu Ioan T. Morar: „Să ne despărțim de comunism râzând, dar cu vigilență, tovarăși!“

Cea mai nouă carte a dumneavoastră, Fake news în Epoca de Aur. Amintiri și povestiri despre cenzura comunistă, stă să apară la Editura Polirom. Am găsit în ea două tipuri de fake-news-uri: cele instrumentate de regimul comunist și cele pe care le-ați „comis“ chiar dumneavoastră în acea perioadă. Le-ați pus față în față, sunt curioasă de ce ați sim­țit nevoia să faceți asta. A fost o structură pe care v-ați dorit-o?

Da, am socotit că trebuie să descriu întâi cadrul, decorul, pentru a oferi cititorilor nefamiliarizați cu epoca niște repere. Apoi, în acel cadru, am plasat ceea ce am făcut eu timp de câțiva ani în jo­cul cu cenzura. Sigur, în cele două tipuri de fake news diferă, total, intențiile cu care au fost produse.

 

Vorbind despre Fake news în Epoca de Aur, Mircea Mihăieș spune că este „o savuroasă contra-istorie a comunismului românesc“. Dumneavoastră cum ați descrie cartea într-o singură propoziție, pentru un viitor cititor?

O scrisoare de despărțire în care nu e loc de nici măcar un regret.

 

Cine sunt cititorii la care v-ați gândit când ați scris această carte? Cei care au trăit acea epocă? Cei care sunt curioși să afle cum a fost? Cei care o idealizează? Cei care se gândesc la ea cu ură?

Întotdeauna, înainte de a scrie sau chiar în exercițiul scrisului mi-am pus această problemă, la fiecare carte. Pentru cine scriu? Am scris cartea asta pentru toți cei care găsesc un interes în acea epocă. Au trecut treizeci de ani și cred că s-a forjat în această perioadă un tip de cititor care, chiar dacă nu a trăit în comunism (sau a trăit pu­țin) vrea să știe de unde se trage societatea asta complicată în care trăim, ce demoni ai trecutului contorsionează evoluția noastră. Pentru el am scris-o, pentru el, părinții și prietenii lui.

 

Într-un interviu acordat recent lui Tiberiu Lovin, spuneați că ați început să vă gândiți la carte acum doi ani, dar că procesul efectiv de scriere s-a desfășurat între 1 ianuarie și 13 aprilie 2020. În ce a constat documentarea pentru scrierea acestei cărți și cât de complicat a fost întregul proces? Cum v-a afectat pandemia procesul de scriere?

Norocul meu a fost că documentarea o făcusem deja prin toamna anului trecut. Din nefericire, ea nu a fost completă, adică nu am găsit în biblioteci tot ceea ce am vrut. Există publicații imposibil de consultat la Biblioteca Națio­nală, pentru că nu au fost fonduri pentru a lega colecțiile. Vorbim de Biblioteca Națională din Bucu­rești, nu cea din insulele Tuvalu. M-am descurcat cu Biblioteca Metropolitană… Am reușit să cumpăr, cu ajutorul internetului și al prietenilor, vreo trei cărți de care am avut nevoie.

 

Povestiți în carte despre cele do­uă momente, cel din 1977 și cel din 1988, când ați avut posibilitatea să fugiți din țară, dar nu ați făcut-o. La un moment dat chiar vă puneți întrebarea „Oare ce nume de scriitor mi-aș fi ales eu dacă aș fi acceptat“ (n.r. – propunerea unui prieten de a fugi din țară). Vă gândiți vreodată dacă viața dumneavoastră ar fi fost alta dacă ați fi plecat? În fond, și acum sunteți departe de țară, deși ați plecat mult mai târziu și în cu totul alte condiții. Și, chiar, ce nume de scriitor credeți că v-ați fi ales?

Ideea unei plecări definitive nu a fost activă în mintea mea, dar nici nu a fost dezactivată complet. Aș fi reușit să plec, aș fi reușit și să-mi găsesc un rost pe acolo, dar cred că din punctul de vedere al scrisului ar fi fost diferit, mai greu. Nu știu dacă mi-aș fi schimbat numele, întrebarea aceea a fost retorică… Dar, în mod sigur, aș fi scris altceva, altfel, pentru alți cititori…

 

Trei exemple de fake news ale comuniștilor care au devenit celebre, la care faceți referire în carte și pe care le considerați spectaculoase?

Unul dintre exemple îl povestește Hanno Höfer, invitat să scrie un text pentru această carte: e vorba de fotografia cu căciula în plus din timpul vizitei lui Giscard d’Estaing, care a stat și la baza unui film făcut de el. Cel de-al doilea invitat care e în cuprinsul cărții, Toni Grecu, povestește cum se cosmetizau textele destinate scenei. E vorba de spectacolul Astă seară stau acasă, cu Ștefan Iordache, la Teatrul Mic, scris de Toni Grecu și Doru Antonesi și cio­pârțit de tovarășul Croitoru, de la comitetul municipal de partid. Un al treilea exemplu, muuuuult mai extins, ar fi cel despre diplomele false trecute în CV-urile tovară­șilor, doctorate făcute fără liceu, facultăți absolvite într-un an. Mă rog, chestia cu diplomele false nu s-a oprit, continuă și astăzi.

 

La un moment dat, în carte, povestiți un moment în care ați fost turnat de o cunoscută pentru că l-ați imitat pe Ceaușescu. Mi-ați vorbit despre acest aspect și mai demult, într-un alt interviu. Acum, în carte, menționați și numele celei care v-a turnat. De altfel, menționați foarte multe nume în carte. V-ați pus vreo secundă problema să ascundeți toate aceste identități?

Da, între timp am primit confirmarea de la CNSAS că numele „sursei“ care m-a turnat este Liana Buligan, prozatoare și fostă angajată, la un moment dat, în biroul premierului Adrian Năstase. Nu am nici un interes să-i protejez pe cei care m-au turnat. Alte nume încă nu știu, or mai fi fost. Îi iert, dar nu-i protejez.

 

O întrebare pornită de la ceva ce chiar dumneavoastră spuneți la finalul unuia dintre texte: până la urmă, considerați că a trecut sau nu destul de mult timp de la comunism încât să putem râde de el?

A trecut destul de mult. Suficient. Puteam scris cartea asta și acum zece sau douăzeci de ani. Nu-i venise timpul, toate la vremea lor. Eu am râs de comunism, după cum se vede în carte, chiar înainte de ’89! Sper ca, acum, și cititorul să găsească, în exemplele pomenite de mine în carte, motive de râs. Să ne despărțim de comunism râzând, dar cu vigilență, tovarăși!

 

În a doua parte a cărții, cititorul întâlnește fake news-urile de cealaltă parte a baricadei, cele scrise de Ioan T. Morar. Ați scris poezii în numele lui Cassius Clay, ați scris despre o carte de aforisme pe care Bud Spencer (Piedone) n-a scris-o niciodată, ați „tradus“ (a se citi „inventat“) din Bertolt Brecht, Pablo Neruda și ați inventat mulți ați poeți, plus un volum colectiv, Poemele păcii. Toate astea se întâmplau în comunism, pe sub nasul cenzurii. Nu v-a fost frică?

Frică mi-a fost la început. Dar după ce am văzut cât de ușor îmi este să-i păcălesc, nu am mai simțit frică… Râdeam pe înfundate de fiecare dată când „trecea“ câte ceva… Angrenajul era pus în miș­care, deja pot spune că aveam dependență de aceste provocări la adresa cenzurii. Îmi produceau un fel de „adrenalină intelectuală“, mă stimulau. Și, în plus, erau o mică victorie a libertății mele personale și clandestine.

 

Ați avut mai mulți ani o rubrică, numită Lumi paralele, în „Viața studențească“, unde publicați, desigur, tot fake news-uri, un fel de știri de agenție cu ce s-a mai întâmplat pe mapamond, lucruri care, evident, nu s-au întâmplat de fapt. De unde nevoia de a publica așa ceva? Era un soi de încercare de a lua în răspăr cenzura și de a mai câștiga și niște bani, evident, cum spuneți chiar dumneavoastră la finalul cărții. Dar nu cumva era și un fel de încercare de evadare din comunism?

Textele de la Lumi paralele nu erau o mare sursă de bani, intrau la norma mea de redactor angajat. În redacție la „Viața studențească“ eram un grup care promova și farsa, și micile încifrări: regretatul meu prieten Radu G. Țeposu, Ioan Buduca, Ioan Groșan (care nu era angajat, dar era un colaborator foarte-foarte apropiat), Traian Ungureanu… Și, nu în ultimul rând, redactorul-șef Dinu Marin, care ne acoperea și aproape ne încuraja. Lui i s-a mai adăugat, din când în când, Lorin Vasilovici, secretarul de redacție, și el cu un umor aparte.

 

Cartea dumneavoastră este scrisă cu foarte mult umor. De la testele pe care le-ați făcut cu Poșta Română, până la discuția cu Lup, securistul universității, venit să vă racoleze. Dar dincolo de toate aceste povești eu simt ascunsă și o imensă tristețe, una pe care probabil o cărăm cu toții după noi. De fapt, am simțit-o încă de la început, din introducerea volumului, pe care o încheiați cu „Am scris ca să las o mărturie și apoi să uit. Pentru că nu există uitare fără aducere aminte“. E reală tristețea asta? Și a funcționat uitarea Epocii de Aur?

Încep prin a vă spune că, de când am terminat cartea și am predat-o editurii, mă simt mult mai confortabil în legătură cu trecutul meu de până-n ’89. Nu e o impresie falsă, chiar simt că m-am eliberat de acest trecut. Sigur că nos­talgia e prezentă, dar sunt nostalgic nu după vremurile comuniste. Mă gândesc cu nostalgie la grupul de prieteni, la compli­citățile de atunci, la solidaritatea de tip aparte, care astăzi a cam dispărut. Apoi mai e o tristețe pe care aș sublinia-o, aceea că tine­rețea noastră a fost nevoită, să zic așa, să se desfă­șoare în perioada comunistă. Poa­te că asta se vede în carte, deși am încercat să trec cu umor, atât cât am, peste asta.

 

Totuși, nu mi-aș dori să ne întristăm. Îmi spuneți un banc din perioada comunistă? Primul care vă vine în minte acum? Poate chiar unul pe care nu l-am citit în carte?

La alegere! „Care sunt cele patru mari catastrofe naturale care amenință agricultura socialistă? Primăvara, vara, toamna și iarna.“ Și încă unul. „De ce nu s-a făcut metroul din București mult mai adânc în pământ? Ca să nu se ciocnească cu nivelul de trai.“

 

Într-un text publicat recent tot în „Suplimentul de Cultură“ povesteați ceva ce nu a apucat să intre în carte, cum a devenit Rambo un utecist fruntaș. Sunt curioasă dacă între timp v-au mai venit în minte și alte exemple de fake news-uri din perioada comunistă. Poate unele chiar din viața dumneavoastră?

Da, mi-am amintit de pildă de o tentativă de deturnare de avion făcută ca în filmele cu proști. Un grup de inițiativă, să-i zic așa, plănuise prin anii ’70 deturnarea unei curse Tarom Arad-București, pe care voiau să o facă să aterizeze la Viena. O parte din cei care vo­iau să fugă în străinătate au fost sfătuiți să-și ia bilete la acea cursă. Cei doi inițiatori au pătruns în avion cu un pistol artizanal, ascuns într-un fier de călcat. Unul din ei s-a dus la toaletă, să scoată pistolul din fierul de călcat. Nu a reușit, așa că s-a dus și celălalt cu același fier de călcat la toaletă. Evident că „însoțitorul“ de bord s-a prins și a dejucat deturnarea. Ajunși la București, mulți dintre pasageri, percheziționați la sânge, au fost găsiți cu acte de tot felul și cu valută asupra lor. Printre călători erau și unii care chiar voiau să ajungă la București. Printre aceștia, o mamă mergea la fiul ei, care era în armată, și-i ducea niște sarmale bine ambalate. Mi s-a pă­rut destul de comică scena în care au fost desfăcute, pe rând, de către Securitate, toate sarmalele în căutare de bijuterii și valută ascunsă în ele. O deturnare destul de fake.

 

La ce altceva lucrați acum?

Lucrez la niște plimbări pe malul mării. Glumesc… Am adunat de un volum de versuri, multe scrise în izolare, pe care aș vrea să-l public în prima parte a anului viitor. Am două idei de roman pe care le tot rotesc prin cap. Sper să mă pot apuca de ele cândva.

 

Locuiți tot în Franța, tot în La Ciotat? Cum arată acum viața dumneavoastră? Cum vedeți viitorul?

Da, locuiesc tot în La Ciotat, un orășel fermecător. Nu mă plictisesc, am mulți prieteni în comunitatea română de aici, am prieteni francezi, fac în continuare cursuri de provensală. Și încerc să fiu util celorlalți. De pildă, chiar acum, când răspundeam la interviu, am fost sunat de președintele unei asociații franceze care se ocupă de o colonie de romi din Aix-en-Provence și mi-au solicitat, ca și în alte dăți, să le fiu interpret-traducător, la o întâlnire din zilele următoare.

 

Cum vedeți România din Franța? Se văd fake news-urile prezentului?

Am fost foarte atent în perioada asta a pandemiei cu ce se întâmplă în România, mai ales că tatăl meu, în vârstă de 94 de ani, care trăiește în Arad, face parte din grupul de risc. Poate că în România s-a văzut mai confuz, dar, în comparație cu ce a fost în Franța, autoritățile din România sunt un exemplu de clarviziune și inspi­rație. Vorbesc foarte serios, mi s-a părut că românii au gestionat mult mai bine criza, mai ales în situația întoarcerii acasă a mii de oameni din focarele europene. Și asta se vede și din rezultate!

 

Și așa ajungem din nou la pandemie. Cum ați trecut prin începuturile ei și ce luați cu dumneavoastră din acea perioadă?

Am avut noroc cu faptul că trebuia să termin cartea. Am avut o preocupare care mi-a temperat panicile. De asemenea, am avut noroc că m-am căsătorit din dragoste, așa că izolarea în doi a fost ceva absolut normal, fără tensiuni. Iar rolul soției mele în această perioadă a fost esențial, m-am regăsit lângă un om puternic și generos. Un înger păzitor!

 

O întrebare care nu vi s-a pus și poate v-ar plăcea să vi se pună, în legătură cu această nouă carte?

Merită să ne mai aducem aminte? Da, cred că merită să ne aducem aminte, e un proces absolut necesar pentru a putea uita liniștiți, după aceea. Pentru mine, așa cum am scris și în introducerea volumului, scrierea acestei cărți a însemnat ocazia de-mi aminti lucruri nu foarte plăcute, pentru a-mi permite luxul uitării fără regrete.

 

A fost ceva real în tot acest nor de fake news din comunism? Desigur că a fost. Viețile noastre au fost reale. Ce altceva?

Spaimele au fost reale, mizeria a fost reală, ticăloșia a fost reală, trădările au fost reale… Vai, ce întrebare dură mi-ați pus la final! Eu, care voiam să închei optimist! Până la urmă, fac un efort: a fost reală și o anumită încăpățânare, o anumită rezistență la comunism. Altfel, nu ar fi fost posibilă și explicabilă demolarea lui.

Publicitate și alte recomandări video