Interviu cu scriitoarea Ioana Pârvulescu: „Un scriitor bun aude ce îi spun personajele, merge după logica lor, nu le impune el ce să facă“

La opt ani scriați deja prima baladă de dragoste. Ați început deci parcursul literar prin poezie.

Balada era un fel de copie după basme, dar în versuri. Începea așa: „Cu pletele-n vânt/ cu ochii-n pământ/ stătea nemișcată/ când, iată, deodată/ spre el se uită…“. Pe vremea aia îmi știam pe dinafară toate creațiile. Erau și puține, și proaste, deci puteau fi reținute foarte ușor. Totuși, balada aceas­ta era ceva cu totul atipic. Ținea clar de spontaneitatea copilului și de expresivitatea involuntară pe care o aveam atunci.

Diferența față de ce scriu acum este că atunci nu mă cenzuram – scriam de la un capăt la altul tot ce îmi trecea prin cap. Expe­riența nu s-a mai repetat. Nu am mai scris balade în viața mea, cu atât mai mult balade de dragoste. Din acest motiv mă uit și eu la această baladă ca la o curiozitate, dar cred că era un semn bun – arăta un fel de nevoie de a crea. Pe atunci imitam adesea ce vedeam. Am scris la un moment dat o poezie patriotică de dragul Brașo­vului, după modelul poeziilor patriotice din manual. Familia a fost destul de șocată că scriu asemenea lucruri. La mine în casă nu erau încurajate falsele sentimente și nici exprimarea pompoasă.

În afară de faptul că avea o atmosferă de basm, balada nu mai avea altceva. Cu toate astea, basmul transpus în baladă nu era ceva obișnuit și nimeni din jur nu mă învățase sau nu-mi citise așa ceva. A fost un început bun, aș spune acum. Asta a fost teza. A urmat antiteza. Au urmat tot felul de producții neinteresante, care nu ar fi dovedit că voi deveni scriitoare, dimpotrivă. Sinteza a venit târziu de tot.

 

Care este relația dumneavoastră de acum cu poezia?

Iubesc poezia poate mai presus de orice. Din păcate nu am avut no­roc, pentru că, spre deosebire de câțiva colegi de generație, eu nu am putut să debutez înainte de anii ’90. Nu aveam nici un atu – când vorbesc de atu mă refer la chestii extra-literare – care să facă vreo editură să mă accepte.

Era o situație foarte rea, din ce în ce mai rea, n-am prins perioada de dezgheț în care se putea debuta ca mai apoi să devii un scriitor luat în considerare de edituri. În momentul în care mi-am scris primul volum de poezie se produsese reînghețul foarte puternic și nu se mai putea debuta. Când am publicat în sfârșit, în ’90, lumea era preocupată de lucruri mult mai importante. Un volumaș de poezie de debut, scris înainte de ’90, chiar nu mai interesa pe nimeni – spun sincer că nici pe mine. Atunci am trăit cu senzația că nu sunt potrivită pentru a fi poet și că nu pot și nu are rost să scriu mai departe poezie. M-am descurajat.

Sunt sigură că dacă volumul ar fi apărut înainte de ’90, măcar din solidaritate de generație, ar fi avut altă soartă. Dar în ’90 nu avea nici un fel de șansă, așa că am renunțat complet la poezie.

Am trecut la eseu, însă poezia m-a însoțit în permanență prin traduceri. Sunt traducătoare de poezie și cred că am un atu: nu mi-am construit o voce poetică foarte pregnantă, o voce a mea, cu timbru personal, iar asta înseamnă că mă pot pune în pielea unui poet și îi pot transpune vocea nealterată. E o perversitate a legilor literale. În momentul în care ești un poet foarte bun, cu voce proprie, chiar dacă înțelegi perfect care sunt articulațiile și mecanismele poetice, nu poți să îți reprimi timbrul personal. De aceea, de exemplu, traducerile lui Blaga sunt foarte bune, dar sună toate a Blaga, sunt blagiene. Deci, uneori în traducerea de poezie, forța poetică personală se întoarce împotriva ta.

Oricum, după acest volum publicat în ’90 nu m-am mai întâlnit cu poezia decât o singură dată. Am scris un alt volum și l-am socotit primul, primul adevărat, deși era al doilea. Mi-am spus chiar că e primul și ultimul, că nu voi mai scrie după el și o să mă țin de cuvânt. Se numește Cum continuă povestea – fără semn de întrebare, căci e și întrebare și răspuns.

Nu am putut să părăsesc poezia cu totul. Chiar și acum, dată afară pe ușă, poezia s-a întors pe fereastră, pentru că am diverse pasaje mai poetice în romanele mele, dar am grijă să le țin în frâu, pentru că eu nu scriu roman poetic. Eu scriu proză epică, cât mai epică, dar din când în când îmi mai alunecă condeiul spre poezie.

 

Cum s-a maturizat scriitura dumneavoastră de la opt ani și până acum? Mai este ceva din fetița de opt ani printre rândurile cărților dumneavoastră?

Cred că a rămas ceva în perma­nență. Sigur că acum mă uit la ea ca la un copil al meu. De fapt, când scrii despre propria copilărie, cum am făcut în Inocenții, e ca și cum m-aș vedea pe mine ca propria mea fiică. Mamele știu ce se petrece în capul fiicelor întotdeauna, chiar dacă nu spun și se prefac că nu știu. Eu știu ce era în capul meu atunci, dar sunt complet altcineva, rămânând totuși înrudită cu acest personaj copil.

 

Cât de greu v-a fost să vă întoarceți în trecut și, mai mult decât atât, să expuneți în fața cititorilor niște amintiri și niște lucruri atât de personale?

În acest context ceea ce ajută este carapacea ficțiunii, pentru că ea te ascunde. Vorba lui Vargas Llosa, faci „striptease invers“: pui tot mai multe haine pe tine, nu le dai jos una câte una. Asta m-a salvat.

Nu este ușor să vorbești despre oameni care nu mai sunt. Dintre toți cei pomeniți în carte, doar mama mai trăia, dar și ea era bolnavă la pat, de aceea nici nu apare în carte ca o prezență foarte pregnantă – pentru că încă mai trăia.

Mai aveam o problemă. Mi s-a întâmplat de câteva ori, chiar și în cronici, să aud păreri despre mine care erau foarte bune și bine intenționate. Totuși, parcă nu mă recunoșteam neapărat sau mi se părea că accentele nu sunt puse cum trebuie. Mi-am dat atunci seama că e aproape imposibil ca un om să se recunoască în ce spu­ne alt om despre el.

Oamenii se văd altfel din interior decât îi vezi din exterior. Mereu m-am gândit la asta: dacă cei portretizați ficțional în carte, pornind totuși de la modele reale, s-ar fi recunoscut, le-ar fi plăcut imaginea pe care le-am făcut-o sau m-ar fi privit cu simț critic cum m-au privit când am scris poezia aia patriotică?

Sper că s-ar fi bucurat. Poate că s-ar fi bucurat că n-au murit de tot, că s-au salvat în felul ăsta, că sunt niște amintiri care au rămas. Mereu mă gândesc la ei – oare sunteți mulțumiți că am scris cartea aceasta? Sper că da. Mama a apucat să o citească și i-a plăcut, deși lucrurile erau uneori altfel aranjate decât în realitate. Cred că i-am făcut o ultimă bucurie cu ea.

 

În modul în care ați conturat personajele v-a influențat întrebarea „cum s-ar fi simțit dacă s-ar fi văzut portretizate așa“?

A fost mai degrabă un obstacol peste care am trecut. Nu ai voie, când scrii, să îți modifici scrisul după ce ar gândi unii sau alții. La mine a fost doar speranța că nu i-am contrariat, dar nu am putut să mo­dific ceea ce am scris. Scriitorul nu e liber. Senzația publicului este că scriitorul controlează personajele și face ce vrea din ele. Nu e așa. Cred că un scriitor bun aude ce îi spun personajele sau merge după logica lor, nu le impune el ce să facă. Altfel, e un scriitor terorist și nu trebuie să fii un tiran când scrii. Se simte când scriitorul își forțează personajele. În fond, în carte trebuie să creezi viață. Viața rareori se lasă ținută în frâu de cineva. Ea face până la urmă ce vrea.

 

Se vede la dumneavoastră plăcerea aceasta de a plonja în trecut. V-ați plimba și înspre viitor sau vă place prea mult ceea ce vă oferă trecutul?

Constat că de multe ori mă contrazic singură. De pildă, am spus de câteva ori că nu aș săpa în trecut mai departe de secolul al XIX-lea, că înainte de 1848 eu nu mă duc nici moartă, dar apoi m-am pomenit că am ajuns în secolul al VIII-lea î.Hr. prin Prevestirea.

Răspunsul spontan din acest moment este nu, nu mă interesează viitorul pentru că îmi este teamă de el. Nu am mare încredere în viitor. Pe de altă parte, oricând e posibilă o schimbare totală de paradigmă. Fiecare om și chiar omenirea are această capacitate de a se recrea, de a face exact invers decât a făcut până la un moment dat. Totuși, nu am o chemare către viitor. Atât de mult m-au pre­ocupat prezentul și trecutul încât nu m-am ocupat de viitor.

Sigur, există și frica de ce s-ar putea întâmpla. E cumva și ceva superstițios. Scriitorii sunt persoane superstițioase, chiar dacă nu o recunosc, tocmai pentru că lucrează pe un teren foarte alunecos. Îmi e teamă că, dacă mi-aș ima­gina un lucru bun, nu s-ar întâmpla, iar dacă mi-aș imagina un lucru rău, s-ar întâmpla. Așa că mai bine tac, e mai prudent.

 

Ce anume vă oferă trecutul? Care e motivul pentru care vă întoarceți din nou la el?

Literatura își are rădăcinile în trecut. Este un copac ale cărui fructe vin dintr-o rădăcină adânc înfiptă în trecut. Cred că preferatul meu, Amos Oz, spunea că peștele literaturii înoată în apele trecutului. Motorul care m-a mânat a fost curiozitatea – o curiozitate care poate fi satisfăcută, lucru care nu se poate întâmpla în cazul literaturii despre viitor. Trecutul îți oferă o confirmare. Poți să citești documente despre anumite epoci, poți să reconstitui persoane cu destulă exactitate. Ai și un mare noroc, faptul că omul este același, deci tu trebuie să descoperi doar recuzita trecutului.

În plus, este clar o luptă împotriva morții. Recreând trecutul îl faci nemuritor sau mai puțin muritor decât este: de fiecare dată când un cititor ia cartea în mână, reînvie acel trecut.

 

Ați spus într-un interviu că regretați că trăim într-un prezent în care nu se mai scriu scrisori. Cui v-ar plăcea să-i scrieți și ce ați vrea să-i spuneți printr-o scrisoare și n-ar putea fi spus altfel?

Tuturor celor pe care îi cunosc bine. Eu am apucat o epocă, până în ’90, în care scrisoarea era chiar un mod de comunicare. Cutiile poștale erau pline de scrisori. Oamenii își scriau de mână, se duceau la poștă, puneau timbrul și după două-trei zile scrisoarea ajungea la destinatar. Îmi amintesc foarte clar momentul de după ’90, când am intuit că se cam termină. Citisem într-o carte următoarea frază: „În cutia lui erau numai reclame și fluturași comerciali“. În cutia mea poștală veneau doar scrisori, nici vorbă de reclame. Totuși, după ’90 am simțit că s-au schimbat lucrurile și că se cam termină cu scrisorile. Apoi mi s-au confirmat aceste temeri, ceea ce m-a obligat să scriu cărți, cărțile mele fiind, vorba clasicului, niște scrisori mai lungi.

Eu pot vorbi mai bine în scris decât oral, pentru că am o anume timiditate în a spune niște lucruri. În scris, ele se spun singure, hârtia parcă le cheamă și a vorbi în scris mi se pare cel mai firesc mod de comunicare. Structura mea interioară așa este și cu oricare dintre cei pe care îi cunosc vorbesc mai bine scris.

Scrisorile sunt o comoară ce se pierde, din experiența mea ele sunt cele mai bune documente. Secolul al XIX-lea și Belle Époque au dat scrisori uluitoare. Și romanele din acea epocă sunt bune, nu la noi, la alții; literatura română era abia la început, dar scrisorile sunt formidabile la toată lumea. Există autori care ca romancieri nu contează foarte mult, în schimb ca epistolieri sunt extraordinar de buni. Îmi pare rău ca această comoară se pierde azi. Ce e mai grav e că dispare nevoia de a vorbi pe îndelete cu alții, de a le spune lucruri esențiale despre tine, despre viață, despre cărți, despre sens și nonsens.

 

„În toată lumea, până după Marele Război, puține femei au avut puterea și posibilitatea să se afirme“, spuneați într-un interviu. Cum credeți că ar fi arătat lumea literară de astăzi dacă mai multe femei ar fi avut posibilitatea de a se exprima în acea perioadă?

Ar fi arătat mai bine atunci, dar și acum, fiindcă n-ar mai tenta pe nimeni excesele ideologice. Întotdeauna când ceva e interzis, iz­bucnește pe urmă cu prea multă putere. Totuși lucrurile nu puteau merge altfel. De ce? Pentru că femeile făceau atâți copii câți dădea Dumnezeu și nu prea aveau timp de scris. Nu aveau cum să trăiască altfel decât dacă s-ar fi interzis iubirea. Vrând-nevrând stăteau și își creșteau copiii, asta era ocupația lor de bază – nu pentru că le obliga cineva, ci pentru că instinctul matern e să ai grijă de puii tăi. Până nu s-a reglementat povestea asta, normal că ele stăteau acasă cu copiii și bărbații lor se duceau să câștige bani, să se ocupe de toate treburile celelalte, practice. Așa a fost mersul lumii, organic vorbind.

Când progresul tehnic a putut asigura alt tip de societate, femeile au început să se afirme și și-au găsit vocea, și-au găsit domenii în care să existe. Nu mai era idealul lor să facă zece copii. În momentul în care femeile au avut mai puțini copii sau mai multe posibilități să se descurce mai ușor cu ei, au început să se afirme pe diverse planuri și, bineînțeles, au adus aportul feminității, care este esențial într-un echilibru social. Asta nu scuză misoginia de ieri și nici pe cea de azi, dar – și aici îl voi cita din nou pe Amos Oz – în orice caz literatura nu trebuie să fie percepută ca un teren minat prin care cititorul merge cu unicul scop de a căuta bombe. Literatura e un spa­țiu liber și cititorii nu sunt geniști. A citi firesc literatură înseamnă a uita de scriitorul dindărătul romanului, nu a-l demoniza.

Articol preluat din Suplimentul de Cultură

Publicitate și alte recomandări video