Interviu cu scriitoarea Irina Anghel – „Mă fascina ideea prieteniei de tip societate secretă, al cărei membru rămâi pe viață“

Cu Banchetul cerșetorilor ai câștigat în anul trecut Concursul de Debut al Editurii Polirom. Care este povestea din spatele primului tău roman?

Povestea a început în liceu, când eram într-o librărie în căutarea unui cadou pentru o zi de naștere. Lângă mine se afla un grup de câțiva bărbați ceva mai în vârstă. Dintr-odată am văzut că a căzut un album de fotografie cu The Rolling Stones în fața lor. L-au ridicat entuziasmați, au început să-l răsfoiască și unul dintre ei a spus ceva de „banchetul cerșetorilor“ – traducerea în română a albumului Beggars Banquet. Modul în care suna titlul în română mi-a dat senzația că am dat peste ceva.

Întâmplarea a făcut că în perioada aceea trebuia să trimit niște povestiri pentru un concurs de creație literară, Tinere condeie, pentru care nu scrisesem nimic. Și mi-am zis că uite, mă pot folosi de semi-întâmplarea asta din librărie ca să nu dau foaia goală la concurs. Am scris o povestire de câteva pagini în care Nel și Victor se află într-o librărie de 1 aprilie în căutarea discului Beggars Banquet pentru ziua de naștere transformată în „banchet“ a prietenului lor Mișu, care a dispărut cu mulți ani în urmă, în liceu, tot de 1 aprilie. Însă am rămas cu sentimentul că povestea e mult mai mare. Știam finalul, dar știam și că rezolvarea e mai interesantă și mai plină decât ce reușisem eu să scriu atunci – mă fascina ideea prieteniei de tip societate secretă, al cărei membru rămâi pe viață, cu cântece rock traduse din engleză, cum se făcea pe vremea comunismului, care căpătau parcă noi sensuri în română, și limbajul amuzant-trist. Am continuat să îmi notez diverse scene, replici, schițe pentru desfășurarea acțiunii, să scriu dialoguri, să dezvolt personajele – i-am adăugat pe Nina și pe cerșetor, să caut vocile lor și pe cea a naratorului practic până în 2021. Deci timp de vreo opt ani.

Însă în tot timpul acesta am crezut că lucrez la o povestire. Declicul că e un roman s-a petrecut în primăvara lui 2021, când m-am așezat după mult timp să scriu. Când m-am ridicat de la masă aveam mai multe pagini noi decât scrisesem până atunci în total, care duceau povestea într-o nouă direcție. Și tot atunci mi-am dat seama cumva și care e inima cărții: pierderea și legăturile, fie ele iubiri sau prietenii, sau iubiri-prietenii, care refuză să se rupă.

Am terminat o primă versiune a manuscrisului în toamna acelui an, după care am lăsat puțin cartea la sertar. M-am reapucat de lucrat când am aflat de concursul de la Polirom, prin decembrie 2021, mai ales că tot cam pe atunci am descoperit paltonul în care nu se plânge al lui Victor și asta a dat naștere mai tuturor capitolelor care îl au ca erou principal. Și apoi, chiar și după ce am aflat că am câștigat, am continuat să scriu, pentru că mi-am dat seama că mai aveam lucruri de spus – iar Victor, Nel și Nina mai aveau lucruri de făcut – până în seara în care am trimis cartea la tipar, cândva în vara lui 2022.

Cum s-au conturat Mișu, Nel și Victor, de unde vin, din ce se inspiră personajele tale?

Când am scris povestirea în liceu, am avut o idee foarte vagă despre cine sunt Nel, Mișu și Victor. În anii care au urmat, mai întâi aș spune că i-am găsit treptat pe fiecare. Nu într-o singură persoană, ci în tot felul de oameni pe care ba îi observam pe stradă, ba despre care auzeam povești, ba pe care aveam șansa să-i întâlnesc. Uneori chiar în mine. Uneori chiar și în interviuri cu actori sau cântăreți sau chiar în personaje din filme. Mă trezeam că observ câte ceva – un mod de a fuma, de a ridica din sprâncene, de a ține geanta, un schimb de replici, o atitudine, un tic care-mi părea aproape cunoscut, care-mi dădea senzația că poate face parte dintr-unul din personajele mele. De exemplu, monologul lui Ilie despre pachetul de țigări este ceva ce mi-a spus un domn care vindea cărți și alte antichități în Gara de Nord; l-am căutat prin 2021 și dispăruse. Acela e însă printre singurele lucruri luate de-a dreptul din realitate.

Povestea s-a deblocat cu adevărat când i-am adus pe Nina și Ilie. Și Nina, și Ilie au apărut pur și simplu la mine în cap în propoziții deja formate, dacă țin minte bine. Ilie s-a născut din vocea naratorului, iar Nina din propoziția „A mai trecut un an și cu ăsta se fac patru de când Nina se întreabă̆ de ce dracu’ Nel și Victor sunt iar în Librăria Minerva pe 1 aprilie“, răsărită într-o seară când mă întorceam de la alergat. În aceeași seară i-am dat Ninei părul alb scurt, pentru că așa îl avea doamna de la ghișeul la care fusesem să plătesc factura la apă, probabil cu puțin timp înainte, care mi-a atras atenția, fără a mă fi gândit încă la Nina.

Am stat apoi mult timp construind personajele, imaginându-mi tot felul de detalii despre ele și familiile lor – parfumuri, haine, apartamente, slujbe, gusturi la prăjituri, inventând mici povești despre fiecare pornind de la aceste observații care în final au ajuns să arate cu totul altfel în carte, păstrând însă senzația pe care mi-au dat-o. De exemplu, mai multă lume mi-a spus că a recunoscut în roman cofetăria Ana din Iași. Dar cofetăria Ana din carte e o combinație de cofetării, chioșcuri cu gogoși și cafenele din cel puțin două orașe reale și măcar unul imaginar.

Totuși, revenind la personaje, cred că cel mai important a fost să-mi dau seama cum vorbesc. Apoi, au fost multe momente în care am simțit că vorbele le ieșeau singure pe gură, surprinzându-mă și pe mine, și poveștile lor secundare, ca întâlnirea lui Victor cu viitoarea lui soție în tramvai – se inventau fără să fac eu mare lucru. Personajele aproape că își umpleau singure conturul trasat de mine.

În centrul romanului se află o dispariție, mai precis dispariția lui Mișu pe când era elev de liceu, spre finalul anilor ’70. Se întâmpla de ziua lui, pe 1 aprilie 1978. Cu un an înainte, susținuse cu succes un recital de pian din Chopin. Cum te-ai oprit asupra intrigii?

Deși aș putea probabil să inventez ceva, o să recunosc că nu reușesc să-mi amintesc. Știu doar că aceasta a fost intriga de la bun început, de când am scris povestirea aceea de câteva pagini în liceu.

Romanul îi surprinde pe aceiași prieteni din liceu 40 de ani mai târziu, ocazie pentru a reflecta la felul cum timpul își lasă amprenta asupra indivizilor – o temă mai puțin obișnuită în cazul autorilor tineri. Ce te-a atras către o astfel de temă?

Mereu am observat și ascultat cu mare curiozitate și bucurie persoanele mai în vârstă, de la bunica mea și prietenele ei la diverși oameni cu care am intrat în vorbă pentru doar câteva minute. Mi se pare extraordinar cum le poți ghici, aproape în fiecare glumă sau observație despre vreme, greutatea lumilor și persoanelor pe care le poartă cu ele, unele dispărute de mult. M-am trezit de câteva ori gândindu-mă nu ce-ar fi fost dacă, ci ce-ar fi dacă viața le-ar mai da o nouă șansă, oare ce s-ar întâmpla atunci?

Și pentru mine ultimul an a fost unul cu multe schimbări și m-am întrebat de multe ori ce rămâne totuși, chiar și sub o altă formă. Așa că am vrut să scriu despre legăturile și oamenii pe care-i pierdem și care se încăpățânează să rămână cu noi. Am vrut să văd cum duc legăturile acestea prin viață Victor, Nel și Nina, fiecare în modul lui, cum arată aceste conexiuni din tinerețe peste ani și ceva din mine a ținut să le mai dea o șansă să reia prietenia și iubirea la maturitate, când fiecare știe mai bine cine este. Unii spun că finalul este trist, însă pentru mine finalul prime părți cel puțin e unul optimist, pentru că legăturile nu doar că se încăpățânează să dispară, ci insistă să se lege din nou, e plin de speranță și pentru Victor și Nel, și pentru Nel și Nina.

 

„Fiecare zi e plină de surprize dacă ieși din casă și le lași să se întâmple“

 

Ești născută la Iași, în 1997, cum îți amintești azi de orașul în care ai copilărit?

Cu foarte mare drag și mi se pare că-l caut peste tot pe unde mă mut. Indiferent de oraș, cel mai bine mă simt în zonele cu străzi cu copaci înalți, case cu iederă, parcuri mici și mari, chioșcuri cu ziare și reviste, florării și cofetării nefandosite (în lipsă de covrigării și gogoșerii). Am mare noroc că acum locuiesc într-un cartier din Londra care arată cam așa. Numai că n-are tramvaie.

Ai studiat economie politică și lucrezi ca jurnalist în Londra, de ce Marea Britanie și cum arată cotidianul tău?

N-am ținut niciodată morțiș să locuiesc în Marea Britanie. Ba chiar după ce terminasem studiile de licență la Londra nu credeam că mă voi mai întoarce prea curând. Însă de când eram mică am visat „să fac reviste“. Chiar recent am descoperit acasă la Iași niște reviste foarte migălite, cu interviuri, editoriale, recenzii de filme și scrisori de la cititori – toate desenate, scrise și inventate cap-coadă de mine când aveam vreo 12 ani. Joaca asta s-a transformat apoi în multă muncă la ziarul facultății, la master, freelancing în weekenduri și în vacanțe, zeci de aplicații la internship-uri. S-a întâmplat ca la Londra să primesc un internship, devenit apoi job permanent, într-o redacție unde pentru prima dată am simțit entuziasmul, spiritul de echipă și, în lipsă de un cuvânt mai bun, magia aia a jurnalismului despre care se fac filme și se scriu cărți, la pachet cu siguranța unui contract de muncă și stabilitatea unei organizații cu multe resurse de toate felurile.

Cât despre cotidianul meu, îmi încep zilele destul de devreme, încerc să fiu la birou la ora 7. Imediat ce ajung, ajut la scris scenariul, filmat și editat un video scurt pentru social media cu știrile zilei din Londra. Dacă am noroc, ajung și la radio pe la 8.30, pentru a prezenta știrile anunțate în dimineața respectivă de companiile listate în Londra. După aceea, fiecare zi e destul de diferită, în funcție de articolele la care lucrez. Iau interviuri, scriu, mă întâlnesc cu surse, propun subiecte pentru viitoare articole. Plec pe la 17. Seara îmi place să fac plimbări lungi prin parcul Kensington, să citesc, să merg la alergat, să mă întâlnesc cu prieteni la cină. Și apoi să scriu.

Ai un master la Paris, cum ai descrie anii de studii acolo? Cum au contribuit la formarea ta toate aceste spații prin care ai trecut, dacă au contribuit?

Anii de la Paris au fost foarte intenși în cel mai bun mod posibil. Am făcut două mastere într-unul singur, unul pur academic de economie, și celălalt foarte practic de jurnalism pentru care eram mereu pe teren în căutare de subiecte și care mi-a dat șansa să fac de toate, de la reportaje scrise și data journalism, la film documentar, podcasturi și prezentat o idee de start-up media la un incubator de afaceri. La acest master am fost mai puțin de 20 de studenți din toată lumea și am devenit aproape o mică familie, mai ales că lucram foarte mult împreună. Parisul mi-a căzut cu tronc, iar acum când mă întorc în vizită am sentimentul că am locurile mele mai mult sau mai puțin secrete, încărcate cu tot felul de amintiri și senzații.

Cât despre spații – și Londra, și Parisul m-au format să fiu curajoasă și să mă bucur de propria mea companie. Londra, unde aproape fiecare e venit de altundeva, mi-a creat obișnuința de a porni conversații și de a asculta poveștile a tot felul de oameni, de la vânzători de antichități, la patroni de restaurante mici și taximetriști, și m-a învățat că fiecare zi e plină de surprize dacă ieși din casă și le lași să se întâmple.

Ținând cont de studiile tale pe partea de politici economice, cum privești ceea ce se întâmplă astăzi în lume și mai ales în Europa, cu toate provocările actuale? Dar în România?

Voi spune doar că, pentru mine, cel mai interesant este cum pare că suntem într-o perioadă în care toată lumea este nevoită să schimbe macazul și să se adapteze la instabilitate. Și sunt recunoscătoare că pot scrie despre toate acestea ca jurnalist, punând cap la cap conversații cu oameni isteți, bine informați și generoși cu timpul lor, de la manageri de corporații la fermieri.

Cum ai ales să scrii literatură și să debutezi în cadrul concursului de la Polirom?

De scris, am scris de mică începuturi de romane, benzi desenate, ba chiar și câteva piese de teatru pe care le-am pus în scenă la școală. Problema principală era că rareori terminam ce începeam. Zic rareori, dar vreau să zic aproape niciodată. Excepție făceau compunerile pentru școală și acele piese de teatru. Un moment important a fost atelierul de scriere creativă susținut de Dan Lungu, la care am participat în liceu. Fiecare dintre noi trebuia să trimită la un moment dat o povestire pe care s-o discutăm. A venit și rândul meu, așa că am scris și terminat o povestire în care tot ce se întâmplă e că o fată nu primește un rol într-o piesă de teatru, după care totul are loc mai mult în capul ei. Povestirea a plăcut și asta mi-a dat încredere că pot scrie ceva care are început, cuprins și încheiere.

Cam același lucru s-a întâmplat și cu concursul de la Polirom. Eu terminasem prima variantă a romanului în toamnă, cum am spus, însă habar n-aveam ce să fac cu ea. Planul vag din capul meu era să las manuscrisul la sertar pentru o perioadă nedefinită, după care să revin la el cu alți ochi, pentru că știam că mai sunt părți ale poveștii rămase nespuse, dar nu știam exact care erau acelea. Am aflat apoi de concursul de la Polirom și mi s-a părut o ocazie bună să reiau cartea având un deadline impus din exterior. Nu am trimis manuscrisul la concurs cu gândul că aș vrea să public neapărat, ci mai mult cu speranța că asta mă va ajuta să termin povestea.

Care sunt scriitorii contemporani (de oriunde) pe care îi urmărești cu cel mai mare interes?

Orhan Pamuk, Margaret Atwood, George Saunders (pentru cum scrie despre scris și despre cărți), Ludmila Ulițkaia, Salman Rushdie, Nora Iuga și, o nouă descoperire, Miriam Toews.

Revenind la titlul cărții tale, Banchetul cerșetorilor, cum să îl interpretăm? Știm că în ziua dispariției sale, Mișu lasă o invitație la acest misterios banchet al cerșetorilor…

Povestea asta n-a avut niciodată alt titlu. Cum v-am povestit, de aici a început totul, de la acei bărbați pe care i-am auzit zicând „banchetul cerșetorilor“ în locul titlului în engleză în librărie. Acum, Beggars Banquet nu e albumul meu preferat de la The Rolling Stones. Și dacă ziceau „în exil pe strada principală“ mi-ar fi atras atenția. Dar au zis „banchetul cerșetorilor“ și asta a fost.

De acolo a pornit toată imaginația mea. Pentru că în română totul cumva sună mai real pentru mine, am început să mă gândesc cum ar arăta un banchet al cerșetorilor. Dar nu orice banchet, ci un banchet al unor cerșetori falși care ascultă The Rolling Stones și cărora li se pare nu doar că titlul sună interesant, ci și că a-l pune în practică îi face interesanți. Și așa ceva nu poți pune în practică fără să fii considerat penibil decât alături de cel mult doi prieteni care gândesc la fel ca tine – de unde și grupul Mișu, Nel, Victor.

Apoi, faptul că acei bărbați din librărie au folosit traducerea în română m-a dus instant cu gândul la tinerii din perioada comunistă care traduceau cântece și despre care puteai uneori ghici ce cred despre ei înșiși (și ce ar vrea să creadă alții) după muzica pe care o ascultau și, mai ales, după muzica de care puteau face rost. Și așa am avut și perioada în care se desfășoară povestea.

Bineînțeles, tot din acest titlu a apărut și Ilie, cerșetorul semi-profet de la colțul blocului, care devine un fel de tată pentru Mișu, dar și un fel de rol pe care Mișu îl fură și-l îmbracă stângaci alături de Nel și Victor la propriile lor banchete, cu intrarea pe bază de invitație.

Mai este și discul fizic Beggars Banquet, a cărui copertă arată ca o invitație, ajuns la Nina. Nina l-a păstrat în secret, aproape în secret și față de ea însăși, aproape uitând de el, așa cum a păstrat și legătura cu Nel. Și trebuie să vadă ce face cu discul, adică cu trecutul, până la urmă, ca să poată să meargă înainte și să continue povestea despovărată.

Și, bineînțeles, cumva și structura cărții este dictată de titlu, de ideea de disc cu două fețe, șiretlic care pe mine m-a ajutat să-mi ordonez povestea într-un roman. N-am încercat să îndes povestea în această structură, ci structura „disc“ a ieșit așa la iveală când puneam cap la cap capitolele.

Ce urmează după Banchetul cerșetorilor? Lucrezi la o nouă carte? Ca autoare, ce așteptări ai de la literatură?

Am început să scriu câteva povestiri și mi-aș dori să fac un volum când se mai înmulțesc. De la scris încerc să nu mai am așteptări. Primesc orice-mi dă, bun, rău, ușor, greu, ciudat, pentru că eu zic că scrisul e generos prin definiție. Iar de la mine mă aștept să mai scriu.

„Mereu am observat și ascultat cu mare curiozitate și bucurie persoanele mai în vârstă, de la bunica mea și prietenele ei la diverși oameni cu care am intrat în vorbă pentru doar câteva minute. Mi se pare extraordinar cum le poți ghici, aproape în fiecare glumă sau observație despre vreme, greutatea lumilor și persoanelor pe care le poartă cu ele, unele dispărute de mult.“ (Irina Anghel)

Articol preluat din ”Suplimentul de Cultură” 

Publicitate și alte recomandări video