Interviu cu scriitoarea Irina Teodorescu: „În Franța, dacă vrei să ajungi la cititori, scrii roman, nu proză scurtă, nu poezie“

Am cunoscut-o pe Irina Teodorescu în decembrie 2016, când a venit în România atât pentru a fi prezentă la cea de-a IX-a ediție a acum regretatului Festival Internațional de Literatură de la București (FILB), cât și pentru a participa la lansarea primului său roman în limba română, eveniment pe care l-am moderat cu drag. Am petrecut ceva timp împreună atunci, după care ne-am regăsit la Paris, în martie 2019, când am participat, ca jurnalist cultural, la cea de-a 39-a ediție a Salonului de Carte de la Paris, la invitația ICR. Atunci, ne-am plimbat noaptea prin cartierele pariziene și am avut ocazia să-i văd și admir spațiul de scris și de desenat din aparta­mentul ei de la etajul al 26-lea. Apoi, ne-am revăzut din nou la București, în mai anul trecut, în vremea celei de-a doua ediții a Galei Premiului Iocan pentru proza scurtă. „Suplimentul de cultură“ găzduiește astăzi o mică parte din dialogurile noastre despre începuturile literare, despre scris, despre traduceri și despre Blestemul tâlharului mustăcios. Între timp, Irina Teodorescu a dezvoltat, în perioada izolării, un proiect foarte interesant despre visurile oamenilor din lunile de pandemie.

 

De unde și când a apărut nevoia de a scrie?

Aveam o agenție de comunicare, de publicitate, eram graficiană și aveam doi colaboratori. La un mo­ment dat, a început să mi se ceară și copywrite, să scriu conținut, să construiesc mici povești. Asta m-a stresat, mă îngrijora să scriu în franceză, știind că făceam – și încă mai fac, ortografic – greșeli, dar mă și interesa foarte tare, de ce să nu fac eu asta și să dau altcuiva? Așa că m-am gândit să fac niște cursuri de scriere. Am mers la un atelier, unde mă așteptam să învăț să scriu corect, mă pregătisem pentru ceva mai degrabă… jurnalistic. Acolo m-am întâlnit cu alții, picați din cer ca mine, care voiau cam același lucru. Și, apropiindu-ne, am ajuns să nu mai frecventăm cursul respectiv, ci să ne facem sesiunile noastre separate, să ne întâlnim ba la unii, ba la alții acasă. Așa am început să scriem povești. Era foarte fain pentru că deveniserăm un grup de prieteni care nu se cunoșteau decât prin ceea ce scriau, niște chestii foarte intime. Țin minte că abia peste vreo șase luni cineva m-a întrebat ce vârstă am, de exemplu. Nu știam detalii despre viețile noastre, dar știam ce și cum scriem. Poate că asta a de­clanșat totul, ideea asta de a comunica cu alții altfel.

 

Și după aceste întâlniri ai început să scrii singură?

Ah, nu a fost atât de rapid. Sesiunile astea au durat vreo trei-patru ani. Nu aveau o frecvență regulată, dar orișicât. Iar unele întâlniri au devenit, de la un punct încolo, doar pentru a lua masa și a vorbi, am început să ne cunoaș­tem din ce în ce mai bine. Și astăzi suntem prieteni.

Așa am scris primul meu vo­lum, cel de proză scurtă (Treize). Fiecare dintre prozele din volum au un protagonist sau o protagonistă cu prenumele real al celor care făceau parte din grupul acesta. Și asta pentru că ne-a venit ideea să scriem despre fiecare dintre noi, un fel de „viața noastră inventată“.

 

Când ai simțit nevoia să le dai și altora, din afara acestui grup, să citească ceea ce ai scris? Și când ai știut că ceea ce scriseseși e bun de publicat?

Am vrut să le dau și altora să citească prozele acelea în momentul în care am fost mulțumită de ele, iar celor din grupul meu le plăceau. Așa că mi-am zis să testez și cu alții, se strânseseră suficiente. Prima dată i-am dat unui prieten artist, care mi-a spus că el nu prea citește ficțiune, dar că-i poate da unui prieten care e un mare cititor. Am fost de acord, deși nu-l cunoșteam. Și asta cred că a fost prima mea mare victorie: tipul mi-a trimis un e-mail amplu, în care mi-a spus cât de mult i-au plăcut prozele mele, cât de mult talent am, mi-a dat exemple din proze, mi-a zis unde plânsese și tot așa.

Apoi, a doua chestie s-a întâmplat de Ziua Femeii. Împreună cu cei din grupul de care-ți povesteam, am hotărât să facem ceva la centrul cultural din zona în care locuiam. Ne-am apucat să scriem niște texte despre femei, pe teme pe care ni le-am dat unii altora, și am instalat o cabină – o perdea, o măsuță și scaune –, unde intram fiecare, pe rând, timp de 30 de minute. Fiecare dintre noi avea în jur de cinci texte cu și despre femei, puse în niște plicuri. Iar oamenii veneau, intrau câte unul, maximum doi, alegeau un plic, noi le citeam povestea dinăuntru, iar la final le dădeam plicul acela, cadou de 8 martie. A fost foarte distractiv, stăteam la coadă unii după alții, râdeam de cei care de­pășeau cele 30 de minute și tot așa. La un moment dat, a venit un tip, i-am citit o poveste, apoi i-am dat plicul și a plecat fără să zică nimic. Seara, ca de încheiere, cei de la centrul cultural respectiv au scos niște vin și ne-au invitat să rămânem să sărbătorim și noi. Ei, și tipul de care spuneam, care plecase, s-a întors. A venit direct la mine și mi-a spus doar atât: „Să continuați, aveți talent“. Am ră­mas șocată, mă tot întrebam oare cine era. Am aflat că era directorul centrului cultural. Și chestia asta mi-a dat curaj. Când am publicat Treize, i-am scris pe Facebook, i-am mulțumit că m-a încu­rajat, pentru că a contat foarte mult pentru mine, dar nu mi-a răspuns niciodată, nici nu știu dacă a văzut mesajul meu.

 

Foarte faine poveștile. Cum e pentru un scriitor să fie nevoit să se întoarcă din când în când la o carte publicată mai demult, o carte peste care a trecut, pe care o consideră discutată și răsdiscutată, încheiată complet?

E dificil, mai ales la început. În 2015, de exemplu, când îmi apăruse traducerea Blestemului tâlharului mustăcios în germană, iar în Franța abia mi se publicase al doilea roman (Les étrangères), aveam nevoie și poftă să vorbesc despre cartea nouă, mă săturasem de prima. Apoi, însă, m-am obiș­nuit cu ciudățenia asta. Încă n-am scris atât de mult, încât să fiu nevoită să vorbesc despre o carte care a apărut acum 10, 20 de ani. Și e totuși interesant să vezi ce grile de lectură sunt în diferite spații.

 

Dacă tot ai adus aminte de Blestemul tâlharului mustăcios, care rămâne încă singura carte de-ale tale tradusă în română, și dacă tot te-ai obișnuit cu „ciudățenia“ de a te întoarce la cărțile de început, să vorbim puțin despre romanul acesta. Ce a fost mai întâi, neamul Marinescu sau mustăciosul?

Ha, ha, oul sau găina? Hm, cam în același timp au apărut, cred. Dacă ar fi să aleg, atunci probabil că aș zice neamul Marinescu. De scris, mai întâi și mai întâi am scris primul capitol, cel cu mustăciosul, iar după aceea, când încă nu era vorba de roman, am scris capitolul acela în care se duce Margot la teatru. Dar nu se legau deloc inițial.

Apropo de asta, romanul îți dă senzația că este fragmentat. Îmi amintesc de faptul că acele capitole cu cei doi, El și Ea, mi se păreau, la prima lectură, separate de istoria neamului Marinescu. De altfel, într-un alt interviu spuneai lucrul acesta, că te gândeai inițial să fie două cărți diferite. Până unde au mers în paralel?

Da, la început așa mă gândeam, în mintea mea erau două idei diferite. Pe de o parte, neamul Marinescu și mustăciosul: știam că istoria lor de familie trebuia să includă ceva grav pentru a fi bles­temați și că trebuiau să facă ceva ca să scape de blestem; iar ideea mea era că, atunci când încerci să scapi de ceva rău, de cele mai multe ori te bagi și mai rău în no­roi. De cealaltă parte, era povestea cuplului, unde aveam sfâr­șitul. Iar aici ideea îmi venise de la o fotografie. Pentru că și desenez, am primit la un moment dat o comandă de la o tipă care-mi ceruse să îi desenez un cuplu la nunta căruia nu ajunsese și voia să le facă cadou un portret al lor. Cum nu mă prea pricep să desenez după fotografie – eu fac portrete cu modele, de obicei –, i-am studiat foarte mult timp, m-am gândit foarte mult la ei și la idealul ăsta de a te căsători pentru toată viața. Și de aici a pornit totul. Cum spuneam, pentru mine erau separate poveștile astea, așa că plănuiam două cărți. Nu mai știu cum am realizat, dar știu că destul de repede mi-am dat seama că cele două idei ar putea fi legate.

 

Și ai început să rescrii, să le imprimi același ritm?

Nu aveam scris foarte mult, așa că nu era nevoie de rescriere. Mai ales că personajele și poveștile se intercalau.

 

Dar ai făcut o schiță a personajelor, care să te ajute să îi urmărești mai bine?

În cele din urmă, da. Nu am pornit cu una, dar după o vreme mi-am dat seama că nu se putea altfel. Erau mult prea mulți în familia asta Marinescu. Pentru mine nici nu avea importanță care era care, în ce ordine apăreau, dar știam că trebuie să existe ceva fluent într-un roman, așa că am optat pentru a o lua așa, genealogic. Până atunci, le vedeam ca niște figuri și-atât, ca atunci când ai un pachet de cărți, te uiți la fiecare, la damă, la valet și tot așa, îi tragi la întâmplare, dar toți fac parte din același pachet.

 

Te-ai gândit vreo clipă să dese­nezi un arbore genealogic al neamului Marinescu și pentru cititori și să-l așezi la începutul sau la sfârșitul cărții?

Inițial, nu. Dar, când a fost tradu­să în germană, editoarea de acolo m-a rugat să fac unul, să le fie mai ușor cititorilor să urmărească personajele. Mi-am zis că ia uite, dom’le, cum sunt nemții, vor ei desene explicative mereu. A doua zi după asta, însă, am mers la un concert și a venit o tipă la mine, să-mi spună că i-a plăcut mult cartea mea; mi-a arătat că desenase și o genealogie în timp ce citea. Și mi-am dat seama că nu numai nemții aveau nevoie de asta, așa că, în ediția a doua a cărții în franceză, o ediție de buzunar, am inclus și arborele genealogic. În România am crezut că nu e cazul, că e mai ușor de urmărit pentru cititorii de aici, și nici cei de la editură nu mi-au cerut asta.

 

Poate că n-ar fi stricat.

Da? Nu-mi dau seama. Am zis să nu dau cârje inutile celor care știu să meargă.

 

Cât de mult crezi că a contat faptul că ai scris cartea aceasta în franceză? Crezi că ar fi sunat altfel dacă ai fi început să o scrii în română?

Ce știu foarte sigur e că versiunea în română sună altfel. Dar sună bine.

 

Într-adevăr, traducerea e foarte bună. Mă gândeam la faptul că limba îți influențează stilul, spui o poveste altfel, cu alte mijloace lingvistice.

Da, bănuiesc că așa e, numai că nu-mi pot da seama, nu pot aprecia lucrul acesta, pentru că eu n-am scris niciodată în română.

 

Niciodată?

Niciodată. Am scris așa, câteva paragrafe, ceva dezlânat. Când am început să scriu literatură, însă, am făcut-o în franceză.

 

Te-ai gândit vreo clipă să-ți traduci singură cărțile din franceză în română?

Da, m-am gândit la un moment dat să traduc Blestemul, înainte să vrea editura Polirom să-l publice. Dar traducerea e o meserie în sine. Și mi-am dat seama că n-aș avea răbdare să traduc o carte, mai ales una scrisă de mine. Știi cum e, când scrii o carte, tu știi exact care a fost gândul tău din spatele fiecărei fraze, așa că de ce să mai refaci procesul ăsta prin traducere? Mai bine o mai scrii o dată. Și-atunci am realizat că aș fi fost tentată să schimb lucruri, așa că ar fi ieșit altceva și n-ar fi fost o idee bună. Dar și acum mă mai gândesc la asta, din când în când, cu celelalte cărți.

 

Ritmul alert al narațiunii a fost impus de durată/ timp – mă refer la faptul că este un roman care se întinde pe mai bine de un secol – sau de paleta de personaje?

De personaje, mai degrabă. Deși voiam foarte tare să existe și timpul ăsta care trece, care se scurge rapid, să se simtă, pentru că are și importanța asta istorică. Sigur, n-am precizat unele lucruri, dar la fel de bine aș fi putut să includ repere istorice, războaie, România care se mărește și tot așa.

 

Nu există, de fapt, nici o mențiune concretă a perioadei în care se desfășoară lucrurile, dar depistezi pe cont propriu perioadele.

Da, când se ajunge la comunism e cel mai clar. Dar totul e pe repede înainte, mi s-a părut important să fie așa. Iar editoarea mea mi-a spus, după ce l-a citit, că e cel mai bine să nu existe date foarte concrete în carte legate de ani și țară – deși, pentru că apare numele Marinescu, poți să deduci țara foarte ușor. Fundalul istoric există, dar voiam să rămână în planul al doilea, vag, așa.

 

Ce te-a surprins cel mai tare dintre curiozitățile pe care le-au avut cititorii francezi?

Ah, trebuie să-mi amintesc, a trecut mult de atunci. Cred că m-a surprins faptul că mare parte dintre cititori voiau atât de tare să știe mai multe despre România, îmi cereau tot felul de detalii, că li se părea exotic. Pentru mine, nu asta era cel mai important, dar am înțeles pre­ocuparea și am răspuns mereu. De cealaltă parte, sunt unele întrebări care nu mi s-au pus niciodată.

 

Cum ar fi?

Păi, uite, din cuplul El și Ea, El visează să se vopsească și să fie ne­gru în America, tot vorbește despre asta, dar nimeni, niciodată nu m-a întrebat de ce. Nu că aș ști să răspund, dar pur și simplu m-am întrebat eu de ce nu a fost nimeni curios și de asta.

 

Ai scris poezie în copilărie, apoi proză scurtă, romane și piese de teatru în ultimii ani. Cum au fost trecerile acestea?

Când eram mică, să fii poet era lucrul cel mai frumos pe care-l puteai face cu scrisul. Până la urmă, tot românul e poet, nu? Apoi, proză scurtă am scris pentru că erau sesiunile astea de întâlnire, unde ne era mai ușor să scriem și să citim povestiri, nu texte mai ample. Și, după publicare, mi s-a tot spus că francezii nu citesc proză scurtă, nu cumpără astfel de volume, că în Anglia sau în America există mai mulți cititori pentru povestiri, nu în Franța.

 

Da, aceeași perspectivă e și aici.

Ei, și mă gândeam eu la un moment dat să fac un blog și să-i fotografiez pe toți cei pe care-i vedeam citind proză scurtă în metrou, în autobuz etc. și apoi să merg la librării și să le arăt, să le spun că uite, se citește proză scur­tă! Dar proiectul meu s-a năruit, am văzut doar unul sau doi oameni citind pe stradă proză scurtă. În Franța, dacă vrei să ajungi să fii cunoscut, dacă vrei să ajungi la cititori, scrii roman, nu proză scurtă, nu poezie. Adevărul e că acum nu m-aș mai întoarce la proză scurtă. Odată ce am început să scriu romane, să am spațiu mai mare să dezvolt o idee, nu mă mai pot duce înspre proză scurtă.

 

Și cu dramaturgia?

Partenerul meu este actor. Și plănuia să regizeze și să joace o piesă proaspătă, dar nu prea știa ce. Atunci, eu terminasem al doilea ro­man și mă fâțâiam prin casă, aș­teptând răspunsul editoarei, plictisindu-mă. Iar el mi-a zis că, dacă tot mă plictisesc, să-i scriu o piesă de teatru, că ar avea nevoie. Așa m-am apucat. După ce am scris piesa aceea, m-am apucat de al treilea roman. M-a distrat faptul că, involuntar, și-au făcut loc în romanul acela și pasaje de teatru, mi s-a schimbat optica fără să vreau.

 

Probabil pentru că scriitura ta căpătase încă o nuanță.

Exact.

Publicitate și alte recomandări video