Interviu cu scriitoarea Lavinia Bălulescu: „M-am ferit să fiu moralizatoare, să dau verdicte“

Încep prin a vă întreba dacă v-a dispărut „anxietatea gigantică“ de care vorbeați cu ocazia lansării volumului și care v-a însoțit pe tot parcursul scrierii acestuia. A scăzut presiunea, cum vă simțiți azi, la câteva luni de la apariția acestei cărți?

Cu siguranță m-am relaxat și asta s-a întâmplat chiar după ce am terminat de scris cartea. Când am și văzut-o fizic, am știut că totul e cum trebuie să fie. Anxietatea era mai ales pe fondul faptului că nu terminasem de scris cartea la începutul pandemiei și nu știam ce va fi. Lucrurile se complicau din toate direcțiile și mă temeam că ceva ar putea interveni, dar n-a fost așa. Am reușit să-mi adun toate puterile și să fiu prezentă. Iar acum e tare bine!

Cum ați califica azi provocarea scrierii biografiei romanțate a lui Nicolae Steinhardt? Care au fost marile temeri și marile bucurii secrete promise de un astfel de pariu?

A fost o provocare din multe puncte de vedere. În primul rând, nu mai scrisesem până acum o biografie. În al doilea rând, aveam nevoie de o documentare temeinică și nu era foarte mult timp la dispo­ziție. În al treilea rând, mă chinuia găsirea unui unghi de abordare potrivit. Și, în al patrulea rând, desigur, a apărut și pandemia, chiar când lucram la capitolul final. Cu atât mai mult a fost o bucurie că toate cele enumerate mai sus, în fapt niște trepte de urcat, nu niște piedici, au fost parcurse cu bine și am reușit să termin cartea. O altă mare bucurie, care nu-i de fapt secretă, și la care am sperat, e reprezentată de oamenii care îmi scriu să-mi spună că, mulțumită cărții mele, l-au redescoperit pe Steinhardt, li s-a făcut poftă să-l caute și să-l recitească. Asta e grozav și nici că puteam spera mai mult!

Cum ați trecut de la un personaj istoric la unul de roman? Cât loc permite ficțiunii această transpunere, mai ales că, în cazul de față, timpul scurt de la dispariția lui Nicolae Steinhardt nu a lăsat suficient timp instalării unei legende în jurul său? Sau, poate, legenda era deja scrisă încă din timpul vieții lui?

Asta a fost și una din căutările mele în tot acest proces: cât pot să ficționalizez? Dar și opusul: cât de corect trebuie să reproduc totul? De exemplu, să folosesc unele replici ale sale din scrisori? Să le transcriu cuvânt cu cuvânt? Să le rescriu? Să le modific? Am avut atâtea întrebări că le-am notat pe pagini întregi și am tot revenit la ele după fiecare lectură din procesul de documentare. Una din soluțiile pe care le-am găsit a fost să identific detalii marginale din biografia lui Steinhardt și să speculez atât cât pot, fără să distorsionez realitatea istorică. De exemplu, am scris aproape un capitol despre un accident grav de cir­culație în care Steinhardt e implicat într-o iarnă, dar despre care nu s-a scris prea mult. Am găsit o referire la acel incident într-o notă de subsol, cred, în volumul N. Steinhardt și paradoxurile liber­tății, de George Ardeleanu.

A fost o documentare în accep­țiune jurnalistică sau mai degrabă o căutare introspectivă la capătul căreia descoperindu-l pe Steinhardt din cărți și mărturii, l-ați întâlnit/ construit pe Steinhardt al dumneavoastră?

Cred că a fost o combinație între cele două. Inițial a fost strict o documentare jurnalistică: mi-am fă­cut o listă de lecturi, am identifi­cat oameni cu care să mă văd, care să-mi povestească, am programat excursii, de exemplu până la mănăstirile Rohia și Rohița. După care am înțeles că e OK să interiorizez toate lucrurile pe care le aflam, le citeam, le auzeam, și să văd unde mă pot duce toate astea.

Formula „Bughi mambo rang“ culeasă din Jurnalul fericirii a dat și titlul cărții dumneavoastră. De ce v-ați oprit tocmai la aceasta?

Așa cum spuneți și dumneavoastră, „Bughi mambo rag“ e o formulă folosită de Steinhardt în Jurnalul fericirii și în primul rând o privesc ca pe o trimitere către jurnal. Mi-ar plăcea ca oamenii să fie curioși, să caute și să descopere. Dincolo de asta, stilistic, sunt părți ale cărții mele care seamănă într-un fel cu fragmentele pe care Steinhardt le numea „Bu­ghi mambo rag“. Și îmi place că aceste trei cuvinte construiesc un univers jucăuș și luminos, așa cum îmi imaginez că i-ar fi plăcut și lui Steinhardt.

Optați în construcția povestirii pentru trei unghiuri narative care constituie trei capitole ale biografiei: Tatăl, Securistul, Discipolul. De ce acestea? Altfel spus, cum ați construit cartea dumneavoastră?

Cum am spus și mai devreme, unghiul de abordare a fost cel mai greu de găsit. După ce l-am avut, am știut că mi s-a ușurat mult munca. Pe scurt, îmi tot spuneam: cum aș putea eu să scriu povestea unui om care și-a scris-o singur? Și a făcut-o atât de bine! Tocmai din cauza asta a fost exclus încă din prima să aleg varianta în care personajul își spu­ne singur propria poveste. Du­pă care mi-am dat seama că am la dis­poziție un alt personaj, unul de care îmi e teribil de drag: Oscar Steinhardt, tatăl care își așteaptă fiul să revină din pușcărie. Așa că am început documentarea cu scopul de a-l înțele­ge nu doar pe fiu, ci și pe tată. Am căutat, desigur, fotografii, am căutat diverse scrisori care să-l descrie, pe lângă alte texte, am căutat oameni care să-mi poată vorbi despre el și așa mai departe. Mărturisesc că m-am inspirat și din ceea ce mi s-a părut a fi umbra bunicului meu patern, Constantin, un om mărunțel și plin de bunătate, acum plecat din­tre noi, care a așteptat multă vreme ca fiul lui, tatăl meu, să se întoarcă acasă. În acea vreme, tata locuia într-un alt oraș, acolo unde lucra, iar fiecare întoarcere acasă a tatei era o gigantică bucurie. Cu toate acestea în minte, am început să scriu, cu siguranța că toată cartea va fi din perspectiva tatălui. Îmi tot ziceam că voi găsi eu o cale să spun și restul poveștii, cea de după moartea sa, dar pe măsură ce înaintam am realizat că nu am altă variantă și că doar el, Oscar Steinhardt, nu poate spune singur întreaga poveste. Atunci m-am regrupat, mi-am continuat documentarea și am descoperit, printre altele, doi preoți care m-au ajutat foarte mult și cărora le sunt recunoscătoare. Este vorba despre părintele Ștefan Iloaie și părintele Vasile Filip. Ambii l-au cunoscut pe Steinhardt în tine­rețea lor, pe când erau la Mănăstirea Rohia, și amintirile pe care mi le-au povestit au constituit al treilea capitol al cărții, Discipolul. Am știu că am nevoie și de un alt personaj, care să spună o parte a poveștii rămasă „descoperită“ și, cum Securitatea a avut mereu o ureche îndreptată spre Steinhardt (sau mai multe urechi), mi-a fost clar că un alt povestitor trebuie să fie un securist. Acest al doilea capitol e construit din tot ce am citit despre Steinhardt. Am vorbit, la finalul cărții, despre toată documentarea pe care am parcurs-o, dar nu pot să nu reamintesc, dacă tot sunt aici, despre cât de mult m-a ajutat lucrarea lui George Ardeleanu, inclusiv în a-l construi pe acest securist care-l urmărește pe Steinhardt.

Îl descrieți pe părintele Nicolae ca pe o „prezență discretă, elegantă, invizibilă“. Cu toate acestea, scrieți câteva pagini mai departe, că „prin tot ce făcea, chiar și prin tot ce nu spunea, părintele Nicolae ne istorisea povestea vieții lui“. Cum ați reușit să extrageți din aceste ipostaze esența ființei unui asemenea om de aleasă înțelepciune?

M-ați întrebat mai devreme de­spre temerile ascunse. Una din temerile mele a fost legată de autenticitatea personajului principal al cărții. În timp ce scriam, îmi și imaginam oameni care l-au cunoscut și care ar fi zis: „Nu, Steinhardt n-ar fi făcut asta. Nu, n-ar fi zis niciodată așa ceva!“. Motiv pentru care am simțit nevoia să documentez fiecare vorbă a lui și fiecare gest. Lucru care, desigur, poate să pară foarte greu de realizat. Nu cred că l-am făcut în pro­porție de 100%, dar pot să vă spun că am un caiet plin cu replici de-ale lui Steinhardt, notate din tot ce am citit, din toate dialogurile pe care le-am purtat. Sigur, apoi au apărut alte întrebări: folosesc ce am așa cum am? Le modific? După cum am scris și în nota de la finalul cărții, am ales o variantă de mijloc, am decis că voi fi un DJ care are la dispoziție mai multe sunete grozave și care trebuie doar să le mixeze. Iar toată introducerea asta am formulat-o de fapt pentru că voiam să vă spun că toate aceste cuvinte, „discret“, „ele­gant“, „invizibil“, au reprezentat maniera în care l-au văzut și l-au ca­racterizat pe Steinhardt cei care l-au cunoscut. Lor li s-a dezvăluit în acest fel. Cât despre do­rința oamenilor de azi de a se arăta cu orice preț și în orice postură, simt că nu e loc de compa­rații. Sentimentul meu e că de multe ori oamenii vor să fie văzuți pentru că sunt singuri și poate pentru că le este foarte frică.

Scoateți în valoare și curajul la Nicolae Steinhardt, virtute însușită în anii petrecuți în închisorile comuniste. Cât a contat aceasta în construirea personajului dumneavoastră? Are dreptate Oscar Steinhardt, tatăl său, să spună că de acum încolo fiul său știe „ce i-a rămas de făcut în acesta viață“?

Curajul lui Steinhardt începe sau mai bine zis e dublat de curajul tatălui său. Asta mi-a plăcut foar­te mult la relația dintre Oscar și fiul lui. La un moment dat am avut impresia că ar fi putut ajun­ge să funcționeze amândoi ca o singură ființă. Una extrem de curajoasă. Iar legat de acea replică a lui Oscar Steinhardt, cred că m-am gândit și la felul impresionant și încăpățânat în care Oscar l-a aș­teptat atât de mult pe fiul lui să se întoarcă din pușcărie, apoi s-a lăsat în mâinile sale, pentru cât timp i-a mai rămas.

Permiteți-mi o ultimă întrebare. Acum, după ce ați petrecut atâta timp alături de el, ce înseamnă sau ce ați dori să însemne pentru generația dumneavoastră exemplul acestui om?

În primul rând, cum am mai zis, dacă reușește cartea mea să trimită pe cineva spre a citi sau a reciti Jurnalul fericirii nici că mi-aș putea dori mai mult. M-am ferit să fiu moralizatoare, să dau verdicte și am considerat mereu că putem spune o poveste și apoi fiecare poate decanta și își poate lua din ea tot binele și tot suflul de care are nevoie. Pentru mine, scrierea cărții Steinhardt. Bughi mambo rag a fost un proces important și încă las lucrurile să se limpezeas­că în mintea mea, ca să aflu mai apoi cum a lucrat acolo. Nu cred neapărat în exemplele generațio­nale, dar cred în exemplele personale. Cred că avem nevoie în vie­țile noastre de oameni puternici și buni, fie că sunt acolo, lângă noi, sau doar citim despre ei. Oameni care să ne arate cum e posibil să alegi binele, adevărul, liniștea, cum să fii fericit și cum să mergi mai departe. Pentru mine, Steinhardt e un astfel de om.

Lavinia Bălulescu s-a născut pe 12 martie 1985, la Drobeta-Turnu Severin. Este scriitoare și jurnalistă. A publicat trei volume de poezie, un roman şi un volum de publicistică: Mov (Prier, 2004), Lavinucea (ediția I, Cartea Românească, 2007; ediția a II-a, Casa de Pariuri Lite­rare, 2017), Zmeii sunt de treabă (împreună cu tatăl ei, Constantin Bălulescu, Paralela 45, 2018), La mine-n cap (Cartea Românească, 2013), Terasa Fericirii (Polirom, 2018). Este prezentă în mai multe antologii, iar două povestiri ale sale au fost transformate în scurtmetraje în regia lui Marius M. Bogdan. Scrie și pe blogul personal, Ferma de gânduri. Lavinia a locuit în Drobeta-Turnu Severin, Timișoara și București, iar acum locuiește în Cluj-Napoca.

Nicolae Steinhardt se naște la București pe 29 iulie 1912. Își face debutul publicistic foarte de timpuriu în revista Liceului „Spiru Haret”. Își ia bacalaureatul în 1929 și frecventează cenaclul „Sburătorul“, iar în 1932 își ia licența în Drept. În 1934 începe să colaboreze la „Revista burgheză“ și publică sub pseudonimul Antisthius volumul parodic În genul… tinerilor. Își ia doctoratul în Drept în 1936. În 1935 și 1937 publică împreună cu Emanuel Neuman studiile Essai sur une conception catholique du Judaïsme și Illusions et réalités juives. Colaborează la „Libertatea“ și la „Revista Fundațiilor Regale“. După război, publică pentru scurtă vreme în „Universul literar“, „Victoria“, „Tribuna poporului“ și, din nou, „Revista Fundațiilor Regale“. Refuză să colaboreze cu noul regim. În 1960 este anchetat, apoi condamnat în lotul Noica-Pillat la 12 ani de muncă silnică. Trece prin închisorile Jilava (unde este botezat de părintele Mina Dobzeu), Gherla și Aiud. Eliberat în august 1964, va reveni după câțiva ani în lumea literară prin traduceri, medalioane, cronici etc. În 1972 termină prima versiune a capodoperei sale, Jurnalul fericirii. Publică volume de eseuri și de critică foarte bine primite, deși unele sunt puternic cenzurate. Monah din 1980, rămâne activ pe terenul eseisticii și al criticii. Se stinge la 30 martie 1989.

Publicitate și alte recomandări video