Interviu cu scriitoarea Tatiana Țîbuleac: „Viața privată era un bun comun din care toți furau pe ascuns“

Cu ce sentiment ați primit apariția cărții dumneavoastră în limba franceză din acest an? Este comparabil acest moment cu cel din 2018 când a apărut L’été où maman a eu les yeux verts?

Franceza a fost prima limbă în care a fost tradusă Vara. Îmi amintesc de uimire, chiar de un sentiment de jenă pe care l-am avut când am luat-o în mâini. Era mai mult a traducătorului decât a mea, până și titlul mi se părea lung și greu de pronunțat. Apoi i-am dat-o fiului meu și, când l-am auzit citind, m-am liniștit. L-am îmbrățișat și i-am spus „c’est ton livre!“ și așa a rămas. Am înțeles că traducerea este pentru el mai importantă decât originalul, că în franceză mă va citi și mă va cu­noaște. Lucrurile s-au mai schimbat de atunci. Am avut întâlniri cu cititorii francezi, cele mai dificile au fost întâlnirile cu elevii. Copiii au un milion de întrebări. Nici până azi nu am citit toată cartea. Am început de câteva ori, am răsfoit-o, am lăsat-o. Într-o zi, dirigintele fiului meu s-a apropiat de mine și m-a întrebat ceva despre Alecksy. M-am simțit o impostoare, de parcă Alecksy despre care am scris eu și cel despre care a citit el erau doi oameni diferiți. Nu era doar o limbă între noi, era o lume întreagă. Acolo, în curtea școlii, voiam să fiu doar mamă, nu scriitoare.

Cu Grădina a fost, este mai simplu. Am intervenit destul de mult în ediția franceză. Adică m-am comportat ca un autor aproa­pe nor­mal, care se leagă de cuvinte, de sensuri, caută, deși nu găsește corespondențe. Își înnebunește editoarea. Scoate pasaje întregi. Nu pot să-mi explic acest lucru. Nu iubesc o carte mai mult decât alta. Am avut același traducător, extraordinar, însă a fost altceva. Voiam să fiu sigură că și în franceză Lastocika va rămâne fetița timidă din curtea de la Botanica, or­fana cu nasul rupt și inima împărțită în două, și nu se va transforma într-o franțuzoaică drăguță și cosmopolită. Cel puțin asta cred că ne-a reușit – mie și Olimpiei Verger, cu care timp de câteva zile practic ne-am mutat pe Skype și am aranjat lingvistic soarta tuturor femeilor din roman.

Cum s-a desfășurat colaborarea dumneavoastră cu traducătorul Philippe Loubière?

Când am terminat Grădina mi-am spus că, iată, am scris o carte pentru zece oameni. Eram convinsă că în România nu o va căuta nimeni și îmi pregătisem în cap tot felul de scuze, de explicații. Tema, geografia, frazele rusești care îngreunează și mai mult cititul erau primele pe listă. Apoi, evident, dorința mea cusută cu ață albă de a fugi de Vara, de universalitatea ei, de prea multa ei poezie. Mai era și frază „îi va fi greu să scrie ceva mai bun“, aruncată pe ici, pe colo. În sfârșit voiam să fiu femeie, după vocea masculină în care m-am simțit firesc, poate prea firesc, în Vara. Da, voiam multe cu Grădina și în același timp – nu voiam nimic. Grădina a fost un act de egoism și abia acum înțeleg cât de mult îmi lipsește acea stare de înverșunare care m-a dominat în timp ce o scriam. Cu Philippe a fost simplu. Eram la un maraton de lectură la Paris, citisem câteva pagini din manuscris. El era în sală. După lectură l-am întrebat ce crede, iar el mi-a răspuns că dacă va dori cineva să o publice în franceză, să i-o dau lui. I-am dat-o. Cu Phili­ppe ne înțelegem foarte bine. Și el este un înverșunat. Îmi amintesc o scenă de acum doi ani. Eram la FILIT, la Iași. Philippe m-a văzut în mulțime, m-a tras imediat de mânecă și m-a dus la o terasă unde mi-a citit o oră dintr-o traducere la care lucra, un poet român. La sfâr­șit i-am zis doar ca aș schimba cuvântul „drăguță“ care mă sufocă, insistând că nu e la fel cu francezul „chérie”. S-a enervat, a strigat, a mai cerut cafea. Așa e Philippe, cum să nu-i încredințez cărțile?

Care este cadrul general al romanului? Unde și când se petrece acțiunea lui (mă refer la Chișinău ca oraș, dar și la curtea din cartier ca loc simbolic)?

Anii ’80, Chișinău, Botanica. Iarnă de trei ori pe an. Curți mici, pătra­te, în care cresc blocuri cu pa­tru etaje. Limba română se numește limba moldovenească. Alfabetul este chirilic, banii – ruble, republicile – surori. Ucrainenii, evreii, moldovenii se înțeleg în limba rusă. Bărbații sunt rari și scumpi. Regulile sunt femeiești. Viața privată este un bun comun, din care toți fură pe ascuns. Copiii au multe obligații și puține drepturi. Toți îi iubesc pe veteranii de război, nimeni nu-i iu­bește pe milițieni. Frumusețea tră­iește în afara oamenilor, castanul din curte este biserică. Urmează o explozie, vine un război, se pune la cale un furt. Sunt zece ani în care trebuie să încapă toate.

Unul din personajele cărții, Zahar Antonovici, este convins că „dacă nu povestesc, n-au cum să trăiască“. Pentru astfel de oameni, „viața trebuie să fie o poveste“. Este și convingerea dumneavoastră ca scriitoare?

Literatura este în fond o colecție de povești. Zahar povestea sub castan, alții povestesc de pe vârful munților sau din cele mai adânci gropi. Este loc pentru toți, eu încă îl caut pe al meu.

Să facem cunoștință cu Lastocika, eroina dumneavoastră. Cine este ea, ce înseamnă numele ei?

Lastocika – rândunică. Este un cuvânt pe care îl iubesc și care înseamnă pentru mine câteva lucruri deodată. Rușii îl folosesc adeseori ca pe un cuvânt de dragoste, intim chiar, dar și pentru a vorbi despre o fată sau o femeie nefericită, singură, ajunsă la greu. În copilărie mă fascinau rândunelele. Erau singurele păsări pe care țăranii se temeau să le ucidă, așa cum făceau cu vrăbiile, ciorile, porumbeii sau oricare altă pasăre care venea să fure mâncarea pre­țioaselor găini. Mi se păreau magice, cu coada lor despicată, zborul acela smucit. Erau urâte și neînsemnate – toți spuneau asta – dar cât de temute! Îmi amintesc cât de necăjită era bunica când vreo rândunică își făcea cuib pe streașina casei. Asta însemna că peretele va fi distrus în scurt timp, iar fața casei va deveni neprimitoare. To­tuși nimeni nu le strica casa – blestemul lor le proteja.

Lastocika din carte este o orfană, adoptată de o mamă pusă pe îmbogățire cu orice preț, însă nu lipsită de inimă. Tamara Pavlovna nu este un monstru, cum au vă­zut-o unii. Este produsul acelor timpuri, în care bogăția era nu doar un statut, ci și o virtute. Cele două femei se ciocnesc, se resping, se urăsc, cu timpul însă în­cep a crește una peste alta, ca pieile, până rămân între ele doar căteva diferențe. Nu vreau să o descriu prea mult pe Lastocika, fiecare o vede diferit.

Tema cea mai pregnantă din Grădina este cea a căutării identității. Ea îmbracă, după opinia mea, trei mari axe pe care aș dori să le evocăm aici. Prima temă este condiția de copil orfan a eroinei. Care este în două cuvinte povestea ei?

În două cuvinte, care se vor face douăzeci și două, Lastocika este o fată cumpărată de la un orfelinat din Chișinău. Mama ei adoptivă, Tamara Pavlovna, adună sticle de pe stradă, le spală, apoi le duce la punctele de colectare contra bani. Amăgește, înșală, se descurcă. Dar, pentru că îmbătrânește, are nevoie de un ajutor – de un copil cu care să poată face ce vrea. Pe vremea URSS-ului, sticlele îi ajutau pe mulți să supraviețuiască. Le adunau alcoolicii sau, iată, eroinele noastre care s-au îmbogățit pe seama lor. Desigur Tamara Pav­lovna a exploatat-o crunt pe Lastocika – a bătut-o, a umilit-o, a folosit-o pe post de sclavă. Dar în capul ei tot chinul se făcea tot spre beneficiul orfanei – ea avea să ajungă moștenitoare. În zilele noastre o astfel de poveste s-ar sfârși probabil cu o intervenție a serviciilor sociale. În acele timpuri însă, relația lor nu era ieșită din comun. Violența era la ordinea zilei în familii, dar se numea altfel. În fine, îmi place să cred că relația lor este mult mai complexă și se schimbă pe parcursul cărții. Re­cunoștință-ură, frică-admira­ție, încredere-trădare, acceptare-iertare. Lastocika devine adolescentă, apoi femeie. „Cățeaua devine lupoaică.“

A doua temă este cea a bilingvismului.

Bilingvismul nu este doar o linie a cărții, este mai degrabă unul dintre personajele principale. Optica mea asupra bilingvismului s-a schimbat de mai multe ori în toți acești ani, așa cum i se întâmplă oricărui emigrant. Am ajuns să separ mai ușor o limbă de o țară și o țară de un conducător. Ezit să revărs o ură mai veche peste o situație nouă, dar simt cum cu vârsta sunt nerăbdătoare să-mi fac înțeleasă poziția din start. Nu este la fel să înveți o limbă din frică și din dragoste. În Franța, unde admirația pentru tot ce înseamnă rusesc este uriașă, va fi greu să explic lupta Lastocikăi pentru o limbă „mai mică“. Probabil mulți cititori francezi vor considera această linie de subiect mai puțin ofertantă, ea însă nu putea să lipsească. Cartea de acolo a pornit, de la această luptă continuă a omului „între“. Sunt curi­oasă cum au văzut-o traducătorii din alte limbi – ucraineană, bulgară, polonă, ca să dau câteva exemple – și cum va fi citită cartea în țările exsovietice. Primele cronici în Franța m-au bucurat.

În fine, cea de-a treia direcție este legată de schimbarea inițiată de perestroika care a scos la suprafață unele răni ale istoriei. Ce ne puteți spune despre aceasta ?

Sunt toate în carte, subiective și pe planul doi. Grădina de sticlă nu este o carte istorică, iar cei care încearcă să o citească astfel vor fi dezamăgiți. Am fost întrebată de ce nu am scris mai mult despre războiul din Transnistria, despre renașterea națională. Nu am scris în primul rând pentru că mi se par obositoare toate aceste teme mari, exploatate la nesfârșit de oameni care nici nu au luptat, nici nu au renăscut. Este prea târziu pentru o simplă trecere în revistă a acelor evenimente și probabil prea devreme pentru includerea lor într-o literatură onestă. M-am axat pe viețile mici ale oamenilor mici, pe ei îi înțeleg cel mai bine.

Ce cheie de lectură le recoman­dați cititorilor occidentali, dar și celor din România pentru lectura cărții dumneavoastră ?

Emoția.

Publicitate și alte recomandări video