Interviu cu scriitorul Bogdan Crețu: „Nichita al meu e un om care moare și își urmărește cu luciditate moartea“

Toate avertismentele de mai sus, ca să vorbim numai de acestea, căci sunt multe, pledează mai degrabă pentru o imposibilitate a scrierii unei biografii despre Nichita Stănescu. Cum e să încerci totuși să o scrii și ce înseamnă „a căuta să te strecori, cu instrumentele unui prozator, în pielea unei personalități și să vezi lumea și viața lui de acolo, dinăuntru“?

Când afirmăm că e „imposibil“ să scrii biografia cuiva, ne alintăm. Așa cum și Nichita se alinta, metaforic, atunci când spunea că viața unui om poate fi redusă la opera lui. Nu poate fi redusă. Nici una nu o acoperă și nici nu o scuză pe cealaltă. După cum nici nu o maculează definitiv. Uneori e o tensiune uriașă între ele, alteori atingerile sunt marginale. În cazul lui, obsesia pentru scris a împins în plan secund viața socială, familială etc. Altfel, în scris orice e posibil. Imposibilul devine posibil. În cazul lui Nichita Stănescu, simplele date biografice nu au nimic senzațional în sine. E un om provenit dintr-o familie rusă, refugiată în timpul Revoluției din Octombrie 1917, și o alta neaoșă, din Ploiești, care a traversat discret un moment dificil din toate punctele de vedere (epo­ca stalinistă), care a știut mereu să se adapteze cu mult șarm și în cele mai dificile situații, care a scris niște volume foarte bine de poezie, care a făcut și compromisuri mai mult sau mai puțin necesare, care a iubit câteva femei, care s-a alcoolizat și a murit la 50 de ani din pricina asta. Dacă-i descrii viața din afară, imun la legenda sa, la farmecul care răzbate din amintirile prietenilor – nu e un personaj de roman. Biografia lui trebuie inventată. Ca orice biografie, aș spune. Cu toții ne trăim viața, nu biografia. Prima e cum e, ireductibilă. Cea de a doua obligă la o sondare ficțională. Eu mi-am dat seama că singura metodă e să intru înăuntrul lui Nichita, dar fără să adopt persoana I. Mai ales că în poezia lui el nu-și asumă niciodată un eu biografic. Ar fi fost nepotrivită o carte scrisă la persoana I, un fals jurnal. El dis­pre­țuia, de altfel, ca mulți alți scriitori din generația lui, confesiunea nefiltrată. Prin urmare, am folosit stilul indirect liber, care mi-a permis să fiu și înăuntru, dar să mă și deplasez, după cum îmi cerea fiecare si­tuație epică.

Pasiunea dumneavoastră pentru opera stănesciană datează încă din perioada adolescenței. Afirmați că scrierea cărții de față a început cu 30 de ani în urmă. Dincolo de timpul acesta, necesar creșterii interioare, maturizării și rodirii scrierii, aș dori să ne spuneți în ce măsură poezia lui Nichita Stănescu a contribuit la formarea dumneavoastră ca om de litere, pur și simplu ca om de cultură? Ce ați învățat de la el?

Cred că am descoperit mai devreme decât era cazul poezia lui Nichita Stănescu. Pe la 10-11 ani. M-a contrariat, m-a provocat. Ca orice neînțelegere. Cât am fost adolescent, poezia lui mi-a stat mereu aproape. Cele două volume maronii din Ordinea cuvintelor mi-au fost cărți de căpătâi – cât se poate de concret: le-am ținut la capul patului. După aia, firește că m-am desprins. L-am citit tot mai detașat, din unghiuri diferite, i-am înțeles vârfurile și scăderile inevitabile. Ce am în­vățat? Gândirea lui poetică e imprevizibilă. Construiește într-o direcție, după care poate face oricând saltul. Sigur că se și repetă, că a creat o manieră, dar a știut să o spargă, să caute permanent alt­ceva. Mai mult decât orice alt poet contemporan, Nichita Stănescu s-a reinventat de câteva ori de-a lungul carierei. Mircea Ivănescu e același de la prima la ultima carte; Mihai Ursachi, Cezar Ivănescu, Virgil Mazilescu, Ileana Mălăncioiu, Ana Blandiana, Ma­rin Sorescu, Leonid Dimov, Emil Brumaru nu au mari perturbări ale sistemului lor poetic. Nichita le are. E o gândire vie în poezia lui cea mai bună. Uimitoare. Știi pe de rost o mulțime de poeme, dar tot rămâi uimit în fața soluției pe care a găsit-o.

Revenind la cartea de față, cum este să treci de la poziția de admirator – și mai târziu de cunoscător avizat – la cea de cronicar al vieții unui om ca Nichita Stănescu, pe chipul căruia „totul e teatral și totuși adevărat în gesturile lui“?

„Cronicar“ n-am fost. Aveam cinci ai când a murit. Pentru mine, cartea asta e un roman ca oricare altul. Protagonistul e un poet. Miza mea a fost să scriu o poveste care să emoționeze sau să miște și un extraterestru care n-a auzit în viața lui de Nichita Stănescu. Îmi doresc o lectură detașată. Sigur că modelul real e bine documentat, dar eu i-am dat viață. În plus, mi-am prelungit temele din primul roman. Nichita. Poetul ca și soldatul este, în primul rând, o carte despre moarte. L-am plasat pe prag, l-am pus să privească înapoi. L-am urmărit puțin, în ultimele pagini, chiar și dincolo de prag. Nichita al meu e un om care moare și își urmărește cu luciditate moartea. O așteaptă de mult, ca pe o ex­periență extraordinară, printre puținele pe care poezia nu i le-a putut echivala, a mai murit de câteva ori în viața lui. Înainte de a fi poetul pe care-l știm, e un om care-și așteaptă de la o zi la alta sfârșitul. Cred sau sper că asta e principala tensiune a romanului. Cel puțin așa l-am gândit eu. Dar el tot de bunul cititor depinde.

Cum ați ales cele trei părți ale ei, fiecare închizând în sine un aspect secret din viața poetului?

A fost simplu. Mi-a fost clar că o dispunere cronologică a episoadelor din viața lui Nichita Stănes­cu nu funcționa. Ar fi fost banal. Nichita nu e cel din anecdotica despre el. Nu a fost un om al faptelor. Câteva experiențe au întrecut însă în intensitate media. Asumarea poeziei. Cu tot ce înseamnă ea. În primul rând, distrugerea a tot ce l-ar fi putut ține cu picioarele pe pământ: casă, familie, co­pii, bani etc. Apoi, iubirea. Fundamentală în viața lui. Dar și aici a păstrat mereu o doză de egoism. Și-a iubit mai mult poezia decât și-a iubit iubitele. Așa mi se pare mie. Așa e personajul meu. Despre omul în carne și oase nu știu. Unele povești (cea cu Gabriela) au avut ceva tragic. Altele (ultima, cu Dora) au fost splendide, de o fru­musețe sfâșietoare, dată de faptul că amândoi știau că nu li se va da mult timp împreună. Apoi, a mai fost problema morții. Să nu uităm: Nichita a copilărit în Ploieștiul bombardat când de sovietici, când de germani, când de americani. Apoi a fost de câteva ori în apropierea morții. Mai ales în poezie. În elegii, de pildă. În cele din urmă, și-a tot amânat moartea. Și a murit împăcat. Curios. Poezie, iubire, moarte. Nici nu îmi imaginez că puteau fi altele temele.

În ce măsură metafora „trupului înlemnit/ Ultimul, de bătrân, de piatră“ exprimă legătura intimă, aș zice chiar consubstan­țiali­tatea dintre viața poetului și opera sa? „Arderea de tot“ are la Nichita Stănescu rezonanța omului condamnat să scrie despre el, dar nu oricum. Să scrie cu propriul sânge, cu propria consumare. Din acest punct de vedere, nu credeți că merită să fie considerat drept un romantic?

Nu știu cât de romantic poate fi considerat. Știu însă că nu numai pentru el, ci și pentru alți scriitori ai generație lui, literatura nu era nici carieră, nici pasiune, nici meserie. Era ceva pe viață și pe moarte. Ei au o viziune maximalistă asupra literaturii, la care se rezumă totul. Care înghite totul. Care aruncă orice altceva în derizoriu. Sunt cumva monomaniaci. Adesea de un egoism feroce, dacă-i judecăm fără să-i înțelegem. Nichita vorbea despre „hemografie“, scrierea cu propriul sânge. În felul lui, a făcut-o. Pentru că a suferit din plin de ceea ce numea „bolile profesionale ale scrisului“. Alcoolismul lui nu e altceva decât o metodă de a se ține aproape de poezie. Așa cum a fost, să zicem, pentru Verlaine. Mie mi se pare că și el a căutat să meargă până la capătul experienței, cu price preț. Ca orice poet blestemat.

O altă temă fundamentală a gândirii stănesciene este și cea de cădere, de hybris. Este un sentiment încercat deseori de poet, ca un fel de avertisment al zeilor în diferite momente ale vieții sale. „Poezia înseamnă autodistrugere. Hybris. Intensitate. Risipă. Altfel nu e poezie.“ Ce ne puteți spune despre modul în care Nichita Stănescu a trăit această consecvență tragică între viața și opera sa poetică „scrisă cu sângele meu“, cum spunea el?

Hybrisul e altitudinea cea mai mare la care poate ajunge un om. E înălțarea supremă. Nu e cădere. E ridicarea deasupra propriilor posibilități. Un mare poet e, în textele lui de vârf, mult peste ce poate el în civil, în momentele diurne, comune. Nici unul dintre noi nu suntem demni de textele noastre cele mai bune. Asta dacă reușim realmente să atingem crea­ția. Care are ceva insondabil în resorturile ei cele mai intime. În mare parte, Nichita cel din cartea mea, dar și cel real, și-a asumat până la capăt postura de poet. A știut că a urcat sus de tot prin Elegii și în volumele care au urmat, a realizat că a urmat o criză poetică, pe care a trăit-o dramatic, printr-o confuzie existen­țială care se poate vedea și urmărindu-i alegerile personale de după 1972 până prin ’75-’76. După aia a tras de el ca să se mențină la nivelul poeziei dinainte, să nu-și facă de râs opera. Și a reușit. Cel puțin ultimul volum, Noduri și semne, e intens ca puține cărți ale vremii.

Titlul Nichita. Poetul ca și soldatul vorbește și el de „cele două îndeletniciri ale soldatului, suferința și moartea. „Meseria soldatului este moartea de glonț. Meseria poetului este moartea de sine însuși.“ Cum să explicăm această imagine diptică, această dublă condamnare adresată fiecăruia dintre ei? Credeți că destinul lui Nichita Stănescu a fost pecetluit de formula In necem ibis, către moarte vei merge, cum spuneau romanii?

Moartea ne așteaptă pe toți. Depinde cum ne îndreptăm spre ea. O putem face furioși sau meticulos, o putem face ticăit sau cu superbie. Eu cred că Nichita Stănescu nu a fost un prăpăstios. Știa de mult că are boli incurabile. Își făcuse trea­ba, era împăcat. În imaginația mea, singurul regret uriaș era faptul că trebuie să se desprindă de iubita lui. Era un bărbat îndrăgostit de o femeie splendidă. Și orice om îndrăgostit se duce greu dincolo. Iubea viața. Era ludic. Generos. Era admirat. Idolatrizat chiar. Avea glorie. Dar astea sunt amănunte. Nu cred că a murit împăcat. Eu mi l-am imaginat ducându-se dincolo senin. Ca un soldat demn. Raportând ce e dincolo.

Ce ne puteți spune despre relațiile lui Nichita Stănescu cu femeile ? La el, frumosul feminin este pus de fiecare dată în balanță cu libertatea creației: iubirea, în versiunea ei casnică, de om așezat, este văzută ca o piedică, ca o subordonare minoră, o scoatere din starea extatică în care trebuie să trăiască poetul. Era „fermecător, fascinant, dar de un egoism feroce […] distrugea tot ceea ce iubea“, scrieți dumneavoastră.

Primele relații stabile așa sunt. Dintre toate, povestea de dragoste cu Gabriela Melinescu a fost realmente tragică. A stat sub semnul unei vinovății cauzate de sinuciderea tatălui ei. Dar nu numai. Ea era candidă și sălbatică, el era deja tulburat de atâtea lupte literare și nu numai. A trăit intens. Au scris împreună. El – cele mai bune cărți ale sale. Ea – niște volume mimetice, intimidate de poezia lui. Am scris de curând un studiu amplu despre poezia ei. Poezia cea mai bună și-a scris-o după ce s-a rupt de Nichita. Și ruptura aia a fost o luptă de a rămâne ea însăși. Și nu i-a fost ușor. Nichita nu a fost chiar un gentleman în povestea asta. Gabriela e personajul meu preferat din car­te. A oferit mult, a primit mai pu­țin decât i se cuvenea. Nu e nimic ieșit din comun și o știa și ea. Ori­ce mare creator e o calamitate pen­tru cei apropiați – e morala ro­manului lui Thomas Mann, Lotte la Weimar (de altfel, o spun acum, aici e sursa cărții mele, mai mult decât în scrierile memorialistice despre Nichita).

Este însă cazul și atunci când e vorba de Ea? Nenumind-o, figura ei capătă chip iconic. Așa a văzut-o Nichita pe Dora din prima clipă?

Nu am numit-o dintr-un motiv foarte simplu: pentru că e o posibilă cititoare a cărții. Una dintre marile dificultăți a constat în faptul că unii prieteni ai lui Nichita sunt în viață. Cum îi pot eu transforma în personaje ale unei, totuși, ficțiuni? Am ales să-i numesc generic pe unii (primul poet tânăr, al doilea poet tânăr, primul actor etc.) Dorei i-am spus simplu Ea. Cu majusculă. A fost o poveste specială. Frumoasă și dramatică. Pentru că ea s-a consumat sub apăsarea mor­ții, a bolii, a lipsei de timp. Nu am folosit decât ceea ce ea însăși (Ea?) a povestit într-un interviu. Am literaturizat unele întâmplări, am căutat să le văd dinspre el. Dar nu am adăugat nimic. Mi se pare că ar fi fost indecent să merg mai departe. Casa lui Nichita și a Dorei a fost deschisă. Au trăit transparent.

Cum este considerat azi autorul Necuvintelor? Se poate vorbi despre o posteritate a lui Nichita Stănescu în literatura contemporană? 

Nichita a ieșit din legenda sau din mitul care-l confiscaseră imediat după moarte. Și cred că asta îi face bine. E citit ca un poet important, printre alți poeți importanți. Noi trebuie să învățăm să normalizăm lectura clasicilor. Nichita Stănescu e un clasic. Un poet care a îndrăznit foarte mult, care realmente a produs o ruptură în poezia română. Și a făcut-o într-o epică destul de dificilă. Nu se mai „nichitizează“ azi atât de mult ca în anii ’80-’90. Și asta cred că îi face bine. Eu cred că locul său e asigurat. Poezia lui nu se lasă prelungită, continuată, așa cum se lasă aceea a lui, să spunem, Mir­cea Ivănescu. Nichita a epuizat orice formulă a deschis. E un poet cu o personalitate covârși­toare. Un poet irepetabil.

Permiteți-mi, pentru a încheia discuția noastră, deși multe ar mai fi de spus, o întrebare cu caracter general. În ciuda tendinței generale de a o coborî poezia la rangul de gen literar minor, ea rămâne forma cea mai epurată, mai aptă de exprimare a umanității din noi. Sunteți de acord cu Nichita Stănescu, care numea poezia singura formă neprădată, neîntinată încă de om? 

Nu știu ce să spun. Fiecare gene­rație își construiește modelul de poezie de care are nevoie. Prin care se poate exprima și în care se recunoaște. Poezia a devenit una dintre modalitățile de exprimare a unor dileme, neliniști, angoase, speranțe sau mai știu eu ce. Nu mai e Arta. Nu mai e discursul cu acces la sacru care era odată. Dar asta o face mai mobilă. Se poate strecura prin ecranele telefoanelor, poate invada rețelele de socializare, de exemplu. Se scrie destulă poezie și asta îmi dă încredere. Nu ne dezumanizăm câtă vreme avem nevoie de poezie.

Publicitate și alte recomandări video