Interviu cu scriitorul John Freeman: „Literatura trebuie să transporte cititorul într-altă parte“

În limba română i-au apărut pâ­nă acum volumele Cum să citești un romancier (non-ficțiune, Vellant, 2015), Hărți (poezie, 2017) și Dicționarul refacerii (non-fic­țiu­ne, 2020; ambele la Black Button Books), precum și patru numere dintre cele șase existente ale antologiei Freeman’s (Cele mai bune texte noi despre familie, 2016; Cele mai bune texte noi, 2017; Cele mai bune texte noi despre putere, 2018; Cele mai bune texte noi despre California, 2020 – toate publicate de aceeași Black Button Books). De asemenea, acesta coordonează la noi și co­lecția de proză scurtă CTRL + F (Black Button Books).

Grație conexiunii sale recente, dar strânse cu România și a vizitelor sale repetate – invitat, din 2015 încoace, la diferite evenimente autohtone –, l-am întâlnit de-a lungul timpului de câteva ori pe John Freeman. Mereu extrem de prietenos, uimitor de energic, foarte deschis. Și cu o experiență intimidantă. Despre volumul său de debut de poezie, Hărți, mi s-a părut că s-a vorbit prea puțin la noi, așa că interviul pe care îl aveți în fața ochilor va încerca să „îndrepte“ o idee lucrul acesta.

După volume de non-ficțiune și antologii de ficțiune coordonate, ai trecut la poezie. De ce? De ce nu la proză?

Am încercat proză: am scris un roman pe când aveam douăzeci și ceva de ani, dar nu era cine știe ce. Mă bucur mult că a rămas manuscris. Poate, cândva, voi încerca din nou.

Însă poezia, pentru că este atât de condensată, pentru că este în strânsă legătură cu formele orale de literatură – e făcută pentru a fi recitată –, pentru că este atât de scurtă, mi s-a părut că este extrem de potrivită pentru subiecte dificile. Forma te obligă să cerni mult, să spui esențialul.

Îmi pare rău că poezia pare uneori a fi scrisă de poeți pentru poeți. Uneori, deschizi o carte de poezie și, cu tot bagajul tău cultural, nu înțelegi nimic; și te gân­dești că poate nu ești suficient de deștept pentru a o înțelege. Iar sentimentul ăsta mi se pare groaznic. Destul de frecvent astăzi, din păcate.

De aceea cititorii se îndepărtează de poezie… Uneori, poezia contemporană pare o limbă străină necunoscută.

Tocmai de aceea, eu am vrut să scriu poezie cât se poate de clară – și cât se poate de adevărată. Am încercat eu însămi, scriind, să înțeleg ce s-a întâmplat, cine sunt, de unde vin și încotro mă îndrept, odată cu pierderea mamei mele. Mama, cred eu, creează, inventează lumea pentru tine. Și te inventează pe tine. Odată cu dispariția ei, a trebuit să mă reinventez și, totodată, să reinventez lumea. Nu am făcut asta programat, ci instinctiv, abia acum pot să analizez lucrurile în perspectivă.

O parte dintre poemele din Hărți au fost publicate în diferite reviste din State, cu ceva vreme înainte de apariția cărții. E aceasta o formulă de a promova cartea, de a-l familiariza pe cititor cu viitorul volum?

Nu, nu chiar. La început am scris poeme, nu o carte.

Să-ți povestesc cum a pornit totul. O dată la două săptămâni sau la o lună, mă întâlnesc la New York într-o cafenea cu un prieten care este poet. Un prieten cu multă experiență, are peste 70 de ani. Într-o zi, la una dintre întâlnirile noastre i-am dus un poem și el l-a citit, cu multă generozitate. De atunci, i-am mai dat câte un poem din când în când. Îmi spunea opinia lui, mă critica. Du­pă o vreme, mi-a spus că una sau două erau suficient de bune pentru a le trimite spre evaluare la reviste pentru publicare, așa că l-am ascultat. Știi, gestul de a trimite un text astfel se traduce prin „Sunt suficient de bun?“. Primul text mi-a fost acceptat la o revistă de acasă, din California, iar al doilea a fost publicat de „The New Yorker“. Acela a fost momentul în care am realizat că nu hoinăream în întuneric, cum credeam, așa că am continuat să scriu poeme, pe măsură ce aveam starea potrivită pentru asta, iar apoi am ajuns în punctul în care aveam material pentru un manuscris. Și am început să dau o formă manuscrisului, să editez, să rescriu. Asta mi-a luat câțiva ani. Pe parcurs, am mai trimis câteva la reviste, căci, în afară de reacția partenerului/ -ei, cred că cel mai mult ne temem de îndoială. Și avem nevoie de confirmare. Abia spre sfârșit, când manuscrisul era deja gata pentru publicare, am trimis poeme cu scopul de a promova volumul care urma să apară.

Continuarea, pe suplimentuldecultura.ro

Publicitate și alte recomandări video