Interviu cu un laureat al premiului Nobel, realizat de Emilia Chiscop, fostă jurnalistă la Ziarul de Iaşi
anunturi
Eurotrip
grandchef
anunturi
Bolta rece
anunturi

vineri, 21.01.2022

Interviu cu un laureat al premiului Nobel, realizat de Emilia Chiscop, fostă jurnalistă la Ziarul de Iaşi

GALERIE
Modrich_Nature_SmallModrich_family in NM_2
  • Modrich_Nature_Small
  • Modrich_family in NM_2
- +

Interviu cu Dr. Paul Modrich, laureat al Premiului Nobel pentru Chimie, (2015) pentru studii mecanice privind repararea ADN-ului. Modrich a împărțit Nobelul împreună cu Tomas Lindahl (de la Institutul Francis Crick și Laboratorul Clare Hall din Marea Britanie) și Aziz Sancar, de la Universitatea Carolinei de Nord, Chapel Hill. Dr. Paul Modrich este cercetător și professor universitar în cadrul departamentelor de Biochimie și Chimie de la Universitatea Duke.

Ați devenit interesat de știință în primii ani de liceu, o pasiune susținută de mama și cultivată de tatăl dvs, singurul profesor de biologie din Raton, New Mexico, orașul dvs. natal. Tatăl era și antrenor de baschet... Spera că veți face sport... Ce v-a făcut să alegeți între biochimie și baschet?

Paul Modrich: (râzând) Pentru mine a fost ușor să aleg: eram chiar mai mic atunci decât sunt acum. Deci baschetul nu era o opțiune. Iar atletismul nu a fost la fel de captivant pentru mine precum a fost pentru tatăl meu, deși am jucat tenis pentru el și regret că nu am continuat.

Sportul a jucat vreun rol în felul cum ați practicat știința?

Paul Modrich: Nu chiar. Interesul meu pentru știință a fost mereu acolo și nu știu exact de unde a venit. Acolo unde am crescut, în nordul statului New Mexico, era o zonă rurală, deosebit de frumoasă. Cerul era spectaculos, era întuneric beznă în nopțile fără lună și puteai vedea cu ușurință Calea Lactee. Părerea mea este că mediul înconjurător a avut mult de-a face cu dezvoltarea interesului meu pentru știință.

Vă amintiți ce vise de carieră aveați în perioada în care făceați experimentele cu izotopi?

Paul Modrich: Când eram copil, accesul nostru la informații din exterior era în primul rând prin intermediul ziarelor, revistelor și al unui post de radio local. Nu am avut televizor până la 13 sau 14 ani pentru că munții blocau semnalele. În afara școlii, mare parte din ceea ce făceam în copilărie se baza pe imaginația noastră. La acea vreme, nu știam prea multe despre cum funcționează știința, dar am vrut să încerc câteva lucruri. În primul an de liceu, am dat peste o reclamă în „Scientific American” pentru un set de radioizotopi pe care îi puteai cumpăra în acele vremuri fără aprobare specială. L-am rugat pe tatăl meu să mi-i comande, ceea ce astăzi ar fi absolut imposibil...

Mi-a plăcut mesajul primit de tatăl dvs când a sosit pachetul cu izotopi. Din autobiografia dvs. publicată pe site-ul Premiului Nobel, „aproximativ două săptămâni mai târziu a primit un telefon de la managerul de transport de marfă de la depoul de tren prin care îl anunța că aveau un pachet adresat lui, care era etichetat radioactiv și cu avertismentul“ Nu stați în limita a 5 metri de acest pachet, decât dacăeste absolut necesar.”

Paul Modrich: (Râzând) Am germinat semințe și am pus frunze tăiate, pe alții i-am injectat  în broaște și apoi le-am expus la o peliculă cu raze X. Când i-am spus soției mele Vickers despre aceste experimente, mi-a fost clar că nu m-a crezut. Când mama mea a murit, uitându-ne prin lucrurile ei, Vickers a găsit caietul care rezuma acele experimente. Acel caiet este acum la Muzeul Nobel.

Și acesta a fost primul dvs caiet pentru lucrări de laborator . Cine v-a învățat să țineți un caiet de cercetare?

Paul Modrich: Nimeni. Așa mi-am imaginat eu că ar trebui făcut. Uitându-mă azi la el, pot spune că era unul destul de bun.

Mi se pare fascinant faptul că înainte de era internetului, oamenii reinventau roata...

Paul Modrich: Da, mai ales oamenii din”zonele rurale. Orășelul în care am copilărit avea aproximativ 8.000 de oameni și, după cum spuneam, era destul de izolat atât geografic, cât și din punct de vedere al comunicării. În consecință, copiii erau lăsați în voia lor. Când am fost la un târg regional de știință, am descoperit că elevii de la liceul Los Alamos aveau acces la resursele Laboratorului Național aflat acolo. Bineînțeles, noi nu aveam așa ceva.

Nu ati avut resursele, dar aveați imaginația Dvs. Și asta nu a fost mai puțin important...

Paul Modrich: Da, imaginația are un rol foarte important și cred că jocul imaginativ din timpul copilăriei contribuie semnificativ la dezvoltarea creativității. Tinerii de astăzi au acces la tot felul de dispozitive electronice care le oferă genul de diversiune pe care noi am găsit-o în joc.

Știați la acea vreme că știința va deveni viața dvs?

Paul Modrich: Am sperat că va deveni.

Cât de departe credeați că veți ajunge?

Paul Modrich: Habar n-aveam. Am aplicat la facultate cu știința în gând: La Universitatea din Colorado, unde absolvise licența tatăl meu, la Universitatea din Iowa, unde făcuse masterul - pentru că știam că îi plac aceste școli. Dar am aplicat și la Caltech (California Institute of Technology) și MIT (Massachussets Institute of Technology) pentru că știam că au programe de știință extraordinare. Am intrat la toate, în afară de Caltech. Am decis să merg la MIT, dar nu știam la momentul respectiv ce înseamnă asta. Venind dintr-un orășel din New Mexico, sosirea mea la Cambridge a fost un șoc cultural total.

Și a trebuit să lucrați ca bucătar la un gratar pentru a suplimenta bursa și creditul pentru studii... Care a fost șocul cel mai mare pe care l-ați resimțit la MIT?

Paul Modrich: Atunci am experimentat prima zonă urbană importantă din viața mea. Majoritatea studenților de la MIT proveneau din școli private și licee mari urbane unde făcuseră clase mai avansate.  Așa că eram în urmă din punct de vedere academic.

Cât de greu v-a fost?

Paul Modrich: Primul semestru a fost foarte dificil. De exemplu, majoritatea colegilor mei aveau credite de calcul introductiv, dar eu nu știam nici ce este o derivată. A trebuit să muncesc din greu pentru a-i ajunge din urmă și am reușit.

Și de la MIT ați plecat la Stanford...

Paul Modrich: La MIT am devenit interesat de genetica moleculară, în special de natura mutațiilor și recombinarea genetică. Mi s-a părut clar că aceste fenomene pot fi înțelese doar din punctul de vedere al biochimiei ADN-ului. Așa că m-am dus la Departamentul de Biochimie de la Universitatea Stanford pentru studiile de doctorat, deoarece multe cercetări de prim rang în acest domeniu se făceau acolo.

Menționați în autobiografia de pe site-ul Fundației Nobel importanța mentorului dumneavoastră Bob Lehman, în timp ce ați fost în laboratorul lui. Ce v-a plăcut cel mai mult la stilul lui de mentorat?

Paul Modrich: Departamentul de Biochimie de la Stanford era un departament foarte mic, cu doar șapte membri. Fusese fondat de Arthur Kornberg, care a descoperit ADN-ul polimerază, enzima responsabilă de sinteza ADN-ului, pentru care a primit Premiul Nobel în 1959. Am fost deosebit de impresionat de munca desfășurată în laboratorul lui Bob Lehman. Cu puțin timp înainte de sosirea mea la Stanford, la laboratorul său s-a descoperit o enzimă numită ADN ligază care putea sigila rupturi în catene  de ADN. M-am alăturat laboratorului lui Bob în primăvara lui 1969, unde m-am apucat să studiez mecanica și biologia acestei noi clase de enzime. Bob este un om de știință extraordinar, iar mediul de lucru din laboratorul său și cel din Departament au fost factori majori în dezvoltarea mea științifică timpurie. Bob le lăsa celor pe care îi îndruma în laboratorul său o mare libertate. Îți dădea o problemă, iar procesul pentru rezolvarea acesteia depindea mai mult de tine. Această încredere și independență mi-au permis atât mie cât și celorlalți din laborator să ne descoperim propriul stil științific – și să ne formăm ca cercetători independenți.. O mare parte din fundația gândirii mele științifice s-a pus la Stanford. În timpul anului postdoctoral pe care l-am petrecut cu Charles Richardson la Harvard Medical School, unde am studiat replicarea ADN-ului mi-am consolidat formația mea de cercetător. Au fost printre dintre cele mai plăcute experiențe din cariera mea.

„Procesul m-a satisfăcut totdeauna mai mult decât rezultatul”

Cum v-ați descrie stilul dvs de cercetător, așa cum l-ați format cu Bob Lehman și Charles Richardson?

Paul Modrich: În primul rând, sunt un experimentalist. Fizicianul Richard Feynman a spus că „testul tuturor cunoștințelor este experimentul”, iar eu m-am considerat întotdeauna un experimentalist. Poți petrece mult timp vorbind despre o idee sau poți face experimentul. Dacă este bine conceput, un experiment poate oferi adevărul. Și întotdeauna m-a satisfăcut mai mult procesul decât rezultatul - alegerea unei probleme, proiectarea unei abordări experimentale sau micile lucruri de zi cu zi, ca de exemplu când cineva care vine la tine cu un rezultat interesant. Tind să-mi pierd interesul pentru o problemă al cărei răspuns devine evident.

În al doilea rând, problemele științifice s-au dovedit a fi de interes pe termen lung pentru mine. În timp ce eram în laboratorul lui Bob, am devenit interesat de replicarea ADN-ului, domeniu în care am făcut și doctoratul. Am fost preocupat și de capacitatea proteinelor de a recunoaște site-uri rare din ADN. Era cunoscut că expresia genelor, de exemplu, era controlată de proteine care recunosc situri rare de ADN. Dar am fost curios atât de interacțiunile moleculare responsabile de această recunoaștere a siturilor rare ADN, dar și de modul în care astfel de proteine reușesc să localizeze acele site-uri rare într-o imensitate de ADN! O celulă umană conține aproape 2 metri de ADN! Cum reușește o proteină să identifice aceste situri rare în această imensitate? Aceste întrebări m-au interesat...

Și au dus la Premiul Nobel.

Paul Modrich: Da. (Razand)

Când ați început cercetările în reparararea ADN-ului deteriorat sau a nepotrivirilor ADN ? (orig. DNA mismatch repair)

Paul Modrich: O nepotrivire ADN este o leziune care implică baze Watson-Crick împerecheate incorect. În 1964, când eram în ultimul an de facultate, Robin Holliday a sugerat că recunoașterea și repararea unei nepotriviri ADN ar putea explica un fenomen asociat recombinării numit conversie genică. Acest lucru a determinat studii genetice atât la pneumococ, cât și la E. coli, care au arătat în mod clar că nepotrivirile sunt de fapt recunoscute și procesate în celule. Unele dintre aceste cercetări au sugerat că atunci când reparațiile ADN încetează, se produce o mare cantitate de mutații, iar acestea sunt cauza principală a celor mai multe din afecțiunile genetice și, probabil, a majorității cancerelor.

Matthew Meselson de la Harvard, care a cercetat repararea nepotrivirilor ADN la E. coli, a pus toate acestea cap la cap și, în 1976, a sugerat că,  rolul principal al reparațiilor ADN nu ar fi recombinarea – cum arătaseră studii anterioare – ci acela de a corecta erorile de replicare a ADN-ului responsabile de producția crescută de mutații.Când ADN-ul se replică, cele două catene ale helixului ADN se separă, iar două catene noi sunt sintetizate folosind catenele parentale separate ca prototipuri. Știm acum cât de precis este acest proces de copiere. În celulele umane, enzimele responsabile pentru cea mai mare parte a sintezei ADN-ului fac aproximativ o greșeală pentru fiecare milion până la 10 milioane de perechi de baze copiate. Dar la cele 6 miliarde de perechi câte sunt în celulele umane, asta înseamnă o mulțime de greșeli. Meselson a sugerat că repararea nepotrivirilor ADN ar putea fi implicată în corectarea acestor erori de replicare a ADN-ului, care altfel ar deveni mutații. El a subliniat că, pentru a face acest lucru, sistemul de reparare ar trebui să fie capabil să facă două lucruri: să recunoască prezența erorii de replicare sub forma unei perechi nepotrivite și să distingă noua catenă de AND, care conține greșeala, de componenta parentala. El a sugerat că acest lucru s-ar face prin utilizarea semnalelor secundare în helix pentru a identifica noul fir. Cu alte cuvinte, Meselson a sugerat un sistem de reparare în care se recunoaște o nepotrivire situată într-un punct pe un helix ADN și iar corectarea are loc pe noua catenă, dictată de un semnal secundar situat în altă parte a moleculei de ADN. Aceasta a fost prima dată când cineva a sugerat un proces genetic care ar implica două situri distincte de ADN. Iar asta m-a fascinat!

În acel moment, lucram la ceva numit endonuclează de restricție EcoRI. Și pe baza unor lucrări care au fost făcute în domeniul enzimelor de restricție de către Norton Zinder de la Universitatea Rockefeller, mi-a venit idea unui test biochimic care ne-ar putea permite să detectăm repararea nepotrivirilor ADN în eprubetă - în extracte preparate din celule fragmentate. Mi-am spus că dacă am putea face asta, am putea identifica proteinele implicate și am putea afla ce fac. A-Lien Lu, care făcea studii postdoctorale în laboratorul meu și avusese rezultate frumoase asupra enzimei EcoRI, a venit la mine în 1981 și a spus că i-ar plăcea să lucreze la altceva. I-am sugerat reparațiile ADN. (Le sugerasem și altora, dar A-Lien a fost prima care a acceptat provocarea. Și într-un timp relativ scurt, a demonstrat repararea nepotrivirii ADN direcționate de catene în extractele preparate din celulele fragmentate de E. coli. Acest lucru ne-a permis să identificăm și rolurile funcționale de bază ale proteinelor implicate în calea E. coli. Ulterior, am arătat că celulele umane au un sistem de reparare similar și am identificat și multe dintre componentele acelei căi. În cursul acestor cercetări am arătat și că repararea ADNului este inactivată în celulele tumorale de la pacienții cu sindrom Lynch, cea mai comună formă de cancer de colon ereditar. Am identificat, de asemenea, defecte de reparare ADN în celulele din anumite tipuri de cancere sporadice, asemnătoare tumorilor sindromului Lynch. Dar, spre deosebire de cancerele Lynch, care conțin mutații în genele de reparare a nepotrivirii ADN, genele de reparare a nepotrivirii din aceste celule canceroase sporadice sunt normale. Experimentele de colaborare cu laboratorul lui Sandy Markowitz de la Universitatea Case Western Reserve au rezolvat acest puzzle, arătând că o genă de reparare a nepotrivirii numită MLH1 a fost dezactivată în aceste tipuri de cancer sporadice. Gena este normală - este doar dezactivată prin tăcere epigenetică, rezultând un defect de reparare. Erorile de reparare ADN la sindromul Lynch și dezactivarea MLH1 sunt responsabile de aproximativ 15% din cancerele de colon și endometriale.

V-ați așteptat să fiți distins cu Premiul Nobel?

Paul Modrich: (râzând) Nu. În primul rând, care sunt șansele de a câștiga un premiu Nobel pentru chimie? Dacă te uiți la câți chimiști și biochimiști există , probabilitatea este aproape de zero.

Dar erați conștient de importanța a ceea ce lucrați, nu-i așa?

Paul Modrich: Am simțit că este important. Dar depinde de alții să decidă cât de important este cu adevărat. Aceasta este întrebarea cheie: cât de important este cu adevărat? (Razand)

Ce făceați când s-a anunțat că vi s-a acordat Premiul Nobel??

Paul Modrich: (râzând) Eram la cabana noastră din New Hampshire. De obicei mergem acolo la sfârșitul lunii septembrie-începutul lunii octombrie, deoarece foliajul de toamnă în acea perioadă a anului este uluitor. Comitetul Nobel îi sună pe laureați dimineața devreme, în jurul orei 6:00 AM pe coasta de est, dar pe mine nu au reușit să mă contacteze pentru că nu aveau numărul meu de telefon mobil. Am aflat despre premiu dintr-un mesaj de felicitare pe telefonul mobil de la unul dintre foștii mei cursanți de studii postdoctorale. Când ne-am întors acasă, mesageria noastră de telefon fix era plină de apeluri de la Comitetul de Chimie din Stockholm. A fost foarte interesant... Și apoi viața ta se schimbă...

Cum s-a schimbat viața dvs după Nobel?

Paul Modrich: Primesc permanent invitații pentru a ține prelegeri. Ai putea să-ți petreci o mare parte din viață zburând prin lume. Au trecut șase ani și încă primesc mai multe invitații săptămânal. Nu îmi place în mod deosebit să călătoresc. Dacă mă invită un prieten sau dacă un loc anume mă atrage, atunci s-ar putea să merg, dar răspunsul meu standard este nu.

Sunteți o celebritate, Dr. Modrich!

Paul Modrich: Să devin celebru nu a fost niciodată unul dintre obiectivele mele de viață.

Care au fost, în opinia dumneavoastră, cei mai importanți factori ai succesului dumneavoastră științific? Și cât de mult viața v-a fost dirijată de jocul întâmplării??

Paul Modrich: În afară de surprize ocazionale la experimente, ceea ce poate fi destul de incitant, a existat puțină serendipitate în viața mea științifică. În ceea ce privește cariera mea, timpul petrecut la MIT a fost foarte important, deoarece acolo am fost expus inițial la genetica moleculară, are a devenit interesul meu de-o viață. Un alt factor important au fost oamenii. Am învățat să devin cercetător lucrând cu Bob Lehman la Stanford. De asemenea, am fost extrem de impresionat de Charles Richardson și de modul în care își conducea laboratorul. Bob și Charles și-au făcut amândoi studiile postdoctorale cu Arthur Kornberg, unul dintre părinții biochimiei ADN, iar Arthur m-a susținut, de asemenea, extrem de mult în timpul carierei. A patra persoană care a avut o mare influență asupra dezvoltării mele de început a carierei a fost Jim Wang, care era atunci la Universitatea din California, Berkeley și pe care l-am cunoscut când el se afla într-un an sabatic la Stanford. Jim descoperise prima ADN topoizomerază. Sarcina acestui tip de enzimă este de a descurca moleculele de ADN și de a controla topologia ADN-ului. După cum am spus, există aproape doi metri de ADN în fiecare celulă umană, iar aceste molecule se încurcă din varii motive. Am considerat asta ca pe o descoperire uluitoare. Jim și cu mine am devenit prieteni și am acceptat prima mea pozitiție didactică la Departamentul de Chimie din Berkeley pentru  că el era acolo.

Deci, mentoratul a jucat un rol cheie în succesul dvs

Paul Modrich: Întotdeauna mentoratul are un rol crucial. Dar în opinia mea, termenul de mentorat nueste suficient de ilustrativ. Este vorba mai degrabă de învățarea de la oameni pe care îi cunoști și îi respecți. Sprijinul pe care tinerii cercetărori îl primesc de la persoane cu experiență joacă în mod clar un rol foarte important în dezvoltarea carierei lor.

Care este stilul dvs de a -i învăța pe alții?

Paul Modrich: Încerc să aplic cu alții ceea ce a funcționat pentru mine. Îi propun o problemă unui student nou sau postdoctorand și încerc să îi las cât mai multă libertate. În general, încerc să-i las pe oameni să-și urmeze drumul lor, cu excepția cazului în care simt că se deplasează pe o tangentă care pare să aibă puține șanse să ajungă undeva.

„Dacă aș fi rămas acolo, aș fi putut deveni miner , cowboy, profesor, funcționar, avocat sau medic. Nimic mai mult "

Cât de sus poate tinde un cercetător dintr-o țară cu resurse limitate? Poate un om de știință din Croația, de unde se trage o parte din familia Dvs, sau din România, de unde vin eu, să atingă Nobelul??

Paul Modrich: Aceasta este o întrebare importantă care rezonează mult cu la experiența mea din New Mexico. Îmi place zona în care am crescut. Este unul dintre locurile mele preferate din întreaga lume. Eu și soția mea mergem acolo o dată sau de două ori pe an. Dar dacă aș fi rămas acolo, aș fi putut deveni miner, cowboy, profesor, funcționar, avocat sau medic. Nimic mai mult. Nu existau alte perspective. Știam că trebuie să plec de acolo dacă vreau să fac cercetare de vârf. Țări precum Croația și România fac ambele parte din UE, care are sisteme elaborate de sprijin pentru domeniul științific. Nu știu cum se distribuie acești bani. Bănuiesc că finanțarea favorizează zonele metropolitane mai dezvoltate tehnologic, așa cum se face și în SUA. Dolarii tind să meargă acolo unde te aștepți: pe coasta de est și de vest, partea de nord și central apuseană a SUA. Texas și Colorado sunt probabil cele două excepții. Revenind la întrebarea dvs., oamenii de știință au nevoie de două lucruri: fonduri de cercetare și un mediu intelectual stimulant, oameni inteligenți cu care să-și poată împărtăși interesele, așa că tind să meargă acolo unde este acest tip de mediu.

Cum credeți că va progresa domeniul dvs în următoarele decenii?

Paul Modrich: Domeniul de reparare a ADN-ului este destul de matur, dar este încă extrem de activ, în special acele zone care se ocupă de repararea ruperii în ADN bicatenar și mecanismul de reparare cuplat prin transcripție. Și cred că probabil vom vedea lucruri noi, în special în ceea ce privește consecințele funcționale și genetice ale diferitelor sisteme de reparare a ADN-ului. Domeniul general al geneticii moleculare a fost revoluționat prin dezvoltarea sistemelor CRISPR ca instrumente de manipulare genetică care oferă potențialul de tratament al bolilor ereditare. În timp ce din punct de vedere etic modificările embrionare nu sunt permise, tratamentul sistemic al persoanelor afectate de boli ereditare este o opțiune viabilă. De asemenea, este interesant de observat că modificarea genetică folosind CRISPR se bazează pe sistemele de reparare a ADN-ului celular pentru a finaliza procesul.

Cum credeți că aceste progrese vor schimba modul în care privim moartea, viața și îmbătrânirea?

Paul Modrich: Nu știu cum. Însă am păreri personale despre îmbătrânire și moarte. Moartea este modalitatea naturii de a asigura reînnoirea și evoluția. Am 75 de ani și chiar dacă sunt fericit că trăiesc, voi spune că populația noastră îmbătrânită a creat probleme de care suntem conștienți cu toții și cu care societatea trebuie să se confrunte.

„Mă liniștește personal ideea unui atotputernic făcător de bine”

Credeți în Dumnezeu?

Paul Modrich: Mulți oameni de știință nu cred în Dumnezeu, dar se întâmplă că eu cred. Nu am participat în forme organizate de practică religioasă de peste 50 de ani, așa că este o chestie personală. Există atât de multă frumusețe și eleganță în natură și chiar nu trebuie să fie așa!

Știința este strict observațională. Descrie felul în care sunt lucrurile. Fizica ne vorbește despre compoziția universului și despre parametrii care îl guvernează. Dar nu ne spune de ce - de exemplu, viteza luminii este de 300.000 km pe secundă, și nu are o cu totul altă valoare. Am citit într-o revistă de popularizare a științei - poate Sky sau Telescope - că dacă unul dintre parametrii care guvernează universular varia fie și extrem de puțin, universul așa cum îl știm noi nu ar exista. Probabil ne putem imagina că de-a lungul unei infinități de timp natura a testat toate valorile posibile ale acestor parametri pentru a veni cu universuri care funcționează efectiv, dar ar putea fi și alte explicații. Personal, găsesc ideea unui atotputernic bun, a unei puteri binevoitoare, reconfortantă.

Aveți vreo carte să-mi recomandați? O carte care v-a inspirat în reflecțiile dvs despre natură și misterul vieții?

Scriitorul meu preferat este John Steinbeck. Mi-a plăcut mult și Joseph Conrad. Majoritatea lucrurilor pe care le citim în prezent nu sunt de acest calibru, dar în ultimii ani mi-au plăcut în mod deosebit romanele lui Amor Towles și Delia Owens.

„Alegeți o problemă pe care o considerați importantă și care este relativ nedezvoltată și urmăriți-o în profunzime”

Care sunt, în opinia dumneavoastră, principalele probleme etice și de integritate științifică în domeniul dumneavoastră de cercetare astăzi?

Paul Modrich: Cred că știința se autocorectează în mod intrinsec. Se poate preda onestitatea? Nu sunt sigur că se poate. Întotdeauna am crezut că un laborator trebuie să fie un loc de încredere implicită - că dacă introduci chiar și un singur indiciu de neîncredere poți compromite atmosfera care încurajează creativitatea.

Dar putem să îi educăm pe cercetători în privința resurselor și a bunelor practice, nu-i așa?... Ce pot face instituțiile academice pentru a pregăti generațiile următoare de cercetători?

Paul Modrich: Predarea practicilor de cercetare este cu siguranță adecvată. Desfășurarea acestei instruiri în afara contextului de laborator, așa cum se face în prezent (n.r.la Duke), evită preocupările de încredere pe care le-am menționat.

Un sfat esențial de carieră pentru cercetătorii debutanți…

Paul Modrich: Voi menționa trei: Alegeți-vă îndrumătorii de doctorat și studii postdoctorale cu mare grijă. Fiți interesați și de ceea ce se întâmplă în afara domeniului vostru de cercetare. Și pentru cei care urmăresc o carieră în cercetarea academică, alegeți-vă o problemă pe care o considerați importantă, dar care e relativ nedezvoltată și urmăriți-o în profunzime - evitați să săriți dintr-un domeniu în altul pentru că altfel nu veți face decât să contribuiți  nesemnificativ la domeniile dezvoltate de alții.

Ce planuri de viitor aveți?

Paul Modrich: Pensionarea! Voi închide laboratorul în decembrie și mă voi pensiona în iunie.

* Traducere și adaptare* a interviului realizat de Emilia Chiscop și publicat în original pe pagina www.dosi.duke.edu, pe 8 noiembrie 2021.

Emilia Chiscop a fost reporter și șefa Departmentului Educație – Social la Ziarul de Iași în perioada 1997-2010, iar în prezent este asociat cu integritatea cercetării științifice la Duke University. Emilia Chiscop este autoarea a două cărți apărute la Editura Junimea. Presa Ieșeană de Informație (1890 – 1910) și “În Căutarea Autenticității. Dezvăluiri și Portrete din Orașul Meditației Active”.

*Ne cerem scuze pentru eventuale erori de traducere a unor termeni științifici. Varianta originală a interviului o puteți consulta aici: https://dosi.duke.edu/integrity-insights/one-month-shutting-down-his-lab-paul-modrich-looks-back-his-pathway-nobel

© Drepturi de Autor (Copyright) - Acest articol este proprietatea Ziarul de Iasi (www.ziaruldeiasi.ro) si este protejat de Legea dreptului de autor si drepturilor conexe (8/1996). Preluarea acestui articol se poate face, potrivit reglementarilor in vigoare, doar în limita a maximum 500 de caractere, urmate obligatoriu de un link directionat catre acest articol! Orice incalcare a acestor prevederi va fi supusa procedurilor pentru intrarea in legalitate si recuperarea daunelor.

Ultima ora

editorial

Primarul Chirica şi limbajul de mahala

Toni HRIŢAC

Primarul Chirica şi limbajul de mahala

Duritatea de limbaj, libertatea indecentă în apreciere sunt arme politice, dar nu pot fi folosite împotriva unor persoane care nu fac politică. Chiar şi în retorica electorală o asemenea exprimare este de obicei apanajul unor extremişti. Faptul că primarul Iaşului le foloseşte este un derapaj care trebuie sancţionat.

Filmuletul zilei

opinii

Pericolul extremismului

Alexandru CĂLINESCU

Pericolul extremismului

Am întâlnit în ultima vreme mai multe luări de poziţie care atribuiau „intelectualilor” vina pentru ascensiunea extremei drepte. Care intelectuali?

Spaţiile pentru artă din Iaşi. O nouă galerie

George PLEȘU

Spaţiile pentru artă din Iaşi. O nouă galerie

Orice deschidere a unei noi galerii este un act de curaj care trebuie salutat şi sprijinit. O scenă cât mai efervescentă, care va căuta să scape de conservatorism şi provincialismul care au dominat mult prea multă vreme cultura ieşeană, şi care va dori să fie conectată la trendurile globale, va atrage atenţia şi asupra potenţialului creativ local şi va genera mai multe puncte de diseminare a artei contemporane şi educare a publicului.

Critica „de întâmpinare”?

Nicolae CREŢU

Critica „de întâmpinare”?

Nu se mai vorbeşte prea mult, de deja destul de multă vreme, despre o critică de întâmpinare. Ceea ce nu înseamnă, totuşi, că ea ar fi dispărut cu totul, poate, mult mai curând şi de înţeles într-o măsură, doar că a suferit, în noi „contexte”, nu puţine mutaţii, deformări, probabil şi pervertiri. Faţă de ce era ea cel mai adesea, deşi nu lipseau nici atunci simulacrele de „critică”, doar fardate cu aşa o etichetă indulgentă, sub regimul comunist şi controlul lui (nu numai cenzura) asupra activităţii editoriale.

pulspulspuls

Ce Harvard, ce Princeton, ce universităţi de top: uitaţi aicea diplomă, băbăeţ!

Ce Harvard, ce Princeton, ce universităţi de top: uitaţi aicea diplomă, băbăeţ!

Mişcare magistrală, de maestru emerit (nu spunem în ce anume) a rectorul de la „Cuza”, dom’ Tudorel, în aceste zile de plin scandal al pagiatului lucrării de doctorat a premierului Ciucă: a scos şi el la bătaie una din diplomele din sertar, şi nu una oarecare. 

Caricatura zilei

Din cauza Omicron, se lasă cu penalizări

Editia PDF

Bancul zilei

Doi tipi, amândoi casatoriti, stau de vorba: – Nu stiu ce sa ma mai fac! De câte ori vin acasa, dupa ce am ba (...)

Parteneri

Alte publicatii

    Intrebarea zilei

    Implementarea benzii unice pentru mijloacele de transport în comun pe toată lungimea șoselei Nicolina, o apreciați ca fiind benefică fluidizării traficului din zonă?

    vezi raspunsuri

    Copyright 2006-2020 © Ziaruldeiasi.ro Toate drepturile rezervate.

    X