Caută 
Interviu ZdI | Prozatorul Tudor Ganea a scris în secret timp de aproape 17 ani. A vrut să se facă pilot, dar a ajuns arhitect și a publicat abia la 33 de ani
16 MIN
Prozatorul și arhitectul Tudor Ganea a scris în secret timp de aproape 17 ani, adunând peste 90 de povestiri pe care nu le-a arătat nimănui. A debutat la 33 de ani după un curs de creative writing – „mi-au dat un șut în fund și mi-au spus că ar fi cazul să public”. „E hedonism pur”, afirmă acesta despre plăcerea de a scrie, într-un interviu acordat pentru „Ziarul de Iași”. A mărturisit că acum înoată „în apele realismului, care sunt mai răcoritoare”, păstrând legătura cu orașul Constanța, definit ca „geografia literară și seva ficțiunii” sale.
Tudor Ganea, sosit la Iași în cadrul Festivalului Internațional de Literatură și Traducere (FILIT) 2025, a vorbit în interviul pentru „Ziarul de Iași” despre parcursul său de la arhitect la scriitor, despre relația sa cu Constanța și despre felul în care realismul a devenit nucleul literaturii sale. Inspirat mai degrabă de emoții personale decât de evenimente exterioare, Tudor Ganea a spus că își construiește universurile din trăiri intense și observație lucidă.
A scris în secret 17 ani și are peste 90 de povestiri pe care nu le-a arătat nimănui
De ce v-ați apucat de arhitectură?
Nu m-au lăsat părinții să mă fac pilot ca tata – a fost pilot pe MiG-29 – și pentru că tata mi-a zis că dacă dau la Filologie o să mor de foame. Așa am ajuns la Arhitectură, fiindcă aveam talent la desen și am început să fac meditații, iar apoi m-am dus pe direcția aia.
Ați debutat la 33 de ani, cu Cazemata. Ce a declanșat momentul scrisului? A fost o nevoie interioară, o întâmplare, o curiozitate?
Am debutat la 33 de ani, dar între 16 și 33 de ani am scris în secret. Cred că am avut vreo 90-100 de povestiri terminate, pe care le-am scris de-a lungul timpului, dar pe care nu le-am arătat nimănui niciodată. Am debutat la 33 de ani după ce am făcut un curs de creative writing cu Florin Iaru și cu Marius Chivu. În momentul în care am terminat cursul, Florin Iaru mi-au dat așa un șut în fund. A fost un pas în față, sugerându-mi că ar fi bine să public.
Povestirile pe care le-am scris până să public erau în cele mai diverse registre posibil scrise, cum e și literatura mea de altfel. Au un ecou, cumva, în cărțile pe care le-am publicat după. Erau povestiri fantastice, povestiri realiste, parabole și așa mai departe. Dar erau și sunt atât de proaste încât prefer să nu mă mai întorc niciodată la ele. Sunt risipite pe tot felul de laptopuri și nu o să mă mai întorc la ele niciodată.
Dacă la început ați scris în secret, până la urmă cum de v-ați hotărât participați la curs, iar apoi să publicați?
Tocmai îmi făcusem cont de Facebook. Eram total rupt de lume în momentul respectiv și nu aveam nicio tangență cu lumea literară. Am văzut cursul acesta pe Facebook, am văzut reclama și am zis why not? A fost o curiozitate și atâta tot.
Tudor Ganea: „Scriitor sunt când dorm, arhitect sunt când stau cu ochii deschiși”
Cum s-a împăcat meseria de arhitect cu cea de prozator? Au existat momente în care una a intrat peste cealaltă?
Destul de prost, pentru că pentru primele trei cărți a trebuit să-mi dau câteva demisii ca să le pot termina. Nu aveam timp absolut deloc, scriam în pauza de masă. Arhitectura e o meserie consumatoare de timp, foarte prost plătită în același timp și multă lume nu se așteaptă la asta. Când mi-am dat seama că pur și simplu nu am timp deloc, au venit copiii – am doi copii acasă – și mi-am dat seama ce de timp aveam înainte pentru scris, iar acum, în prezent, este o forțare totală.
Urmăriți canalul „Ziarul de Iași” pe WhatsApp. Cele mai importante știri ale zilei sunt disponibile aici
De patru ani de zile mi-am pus tehnicitatea arhitecturii în slujba Primăriei, în slujba administrației publice. Sunt funcționar public la Primăria Generală București, la Departamentul de Consolidări Clădiri cu Risc Seismic. Deci sunt și nu sunt în același timp arhitect. Verific documentații de arhitectură.
Arhitectura presupune structură, proporție, echilibru. Se reflectă aceste principii și în modul în care construiți un roman?
Da și nu. Mi-a fost pusă întrebarea „cât din arhitectură iau și pun în scris”. Inițial, răspunsul meu a fost că iau ceva de acolo, dar acum îmi dau seama că nu există absolut nicio legătură între arhitectură și scris în ceea ce mă privește. În arhitectură lucrezi cu o echipă, ai o temă dată, respecți un regulament de urbanism și normative, vine inginerul de la Inspectoratul de Stat în Construcții și așa mai departe. Însă, în literatură, în scris sunt singur pe tarlaua mea și nu vine nimeni să-mi dea cu ceva peste degete când fac o greșeală. În literatură sunt eu propriul meu cenzor.
Cât la sută din Tudor Ganea e arhitect și cât scriitor? Sau, mai degrabă, în ce momente unul îl eclipsează pe celălalt?
Oh, vai! Asta e o întrebare încuietoare. Păi arhitect nu prea mai sunt. Mai bine m-aș gândi cât din Tudor Ganea e funcționar public și cât e scriitor. Scriitor sunt când dorm, arhitect sunt când stau cu ochii deschiși.
Aveți un program bine stabilit pentru scris?
E din ce în ce mai greu acum, nu prea mai am absolut deloc timp pentru scris. Încerc să-l presar în weekend, în dimineți, în vacanțe, dar nici atunci nu prea îmi iese. Îmi iese cel mai bine când am crize de gută și îmi iau concediu medical. Asta se întâmplă o dată, de două ori pe an și pot să îmi iau cam trei săptămâni de concediu și scriu. Așadar, următoarea criză decât o să-mi aducă și următoarele pagini, din păcate.
Copilăria într-o bază militară. „Am crescut într-o închisoare vegetală, ne ascundeam printre motoarele printre MiG-urilor”
Cum a fost copilăria în timpul comunismului la Constanța?
Eu am venit în Constanța în ’92, după comunism. Eu am copilărit din 1983, când m-am născut, până în anii ’90 în Borcea. E o unitate de aviație militară, undeva în mijlocul câmpului, pe lângă Fetești, în Câmpia Română, cu doar patru blocuri cu un etaj, unde stăteau numai piloții cu soțiile și copiii lor. Am crescut, practic, într-o închisoare vegetală, pentru că blocurile astea erau într-un lan de floarea-soarelui care se întindea la infinit. Nu simțeam lipsurile, pentru că nu aveam cu ce să-l compar, nu aveam termen de comparație. Toată mâncarea venea din unitate. Într-adevăr, mai aduc aminte de lipsa apei calde, cum că făceam eu baie într-o apă și în aceeași apă venea mama care făcea baie și intra și tata să facă baie în aceeași apă. E o amintire foarte veche de-a mea.
Cum era să fiți copil într-o unitate de aviație militară?
Era foarte mișto! Mi-aduc aminte că eram o droaie de copii. Fiecare familie de aviatori avea câte unu, doi, trei copii și alergam printre blocurile alea de dimineața până seara. Ne mai strecuram și în unitate, deși acolo nu aveam voie, era total interzis. Îmi aduc aminte că ne ascundeam și prin motoarele MiG-urilor, ceea ce era o tâmpenie totală din partea noastră, pentru că putea să pornească oricând un avion și să ne carbonizeze total. Sunt niște amintiri atât de vechi, pentru că sunt între 1 și 6 ani, încât nu am decât imaginea pistei avioanelor care ne zguduiau blocurile toată ziua și a lanurilor de floarea-soarelui pe care le vedeam de la geam și nu duceau nicăieri.
N-am avut atunci un termen de comparație, netrăind în oraș, unde probabil tentațiile și lipsurile erau mai mari/ Într-adevăr, n-aveam căldură, aveam un godin improvizat, făcut de tata, în sufragerie. Avea un burlan care perfora cumva tocul geamului și ne încălzeam cu lemn de salcâm pe care tata îl tăia dintr-o pădurice de lângă unitate. Apa caldă aveam fiindcă o încălzea la aragaz. În ceea ce privește mâncarea, știu că aveam un coteț cu câteva găini, tot așa lipit de bloc. În bază aveam grădiniță special făcută pentru copiii piloților. Am trăit mai mult în niște condiții rurale. Știți cum se zice: la sat s-a simțit mai ușor.
Tudor Ganea: „Constanța e geografia mea literară și seva de unde îmi sug ficțiunea”
Aproape toate romanele dvs. par să se întoarcă, într-un fel sau altul, la Constanța. Ce vă leagă de acest oraș?
Având în vedere că majoritatea cărților mele sunt din perspectiva unui adolescent puber și toate întâmplările pe care le-am cules și inserat în ficțiunea mea se întâmplă în perioada asta mocirloasă a pubertății, întrucât mi-am luat toate întamplarile, temele și personajele care au izvorât de acolo, nu am cum să mă dezic niciodată de Constanța, pentru că acolo au fost personajele astea, acolo s-au întâmplat toate lucrurile pe care le-am trăit. E geografia mea literară și seva de unde îmi sug ficțiunea, ca să zic așa.
Am abordat și baza militară în care am stat în a doua mea carte, în Miere. Am acolo câteva pasaje despre baza militară din Borcea-Bărăganul. Am fost tentat la un moment dat să scriu un microroman fix despre colonie și probabil o s-o fac în viitor.
Credeți că un scriitor are nevoie de o „matcă” geografică, un loc fix care să-i dea material literar?
Nu e vorba neapărat că are nevoie un scriitor de asta, ci tot timpul va beneficia fără să caute locul acesta, pentru că își va lua materialul din ceea ce trăiește. Locurile fac oamenii și oamenii fac locurile.
De exemplu, Cântecul păsării de plajă e o întoarcere la Constanța anilor ’90. Ce a fost mai dificil: documentarea trecutului sau distanțarea emoțională de acel timp? De ce ați simțit nevoia să vă întoarceți la Constanța după alte spații și experimente literare?
Nu a fost nicio documentare acolo, sunt amintirile mele așa cum s-au întâmplat și sunt foarte multe întâmplări acolo pe care a trebuit cumva, deși sunt oribile, să le șlefuiesc și să le șmirgheluiesc de cantitatea și mai mare de oribil pe care au avut-o de fapt, în realitate. Altfel riscam să fiu și mai puțin credibil decât am fost crezut în momentul acesta, pentru că oribilitățile care s-au întâmplat în anii ’90 și toată violența ce a guvernat anii aceia a lăsat niște traume adânci în mine, traume pe care am încercat pe cât posibil să le cosmetizez, să le îndulcesc oarecum în Cântecul păsării de plajă.
Deși au fost niște ani foarte urâți, marcați de violență, au fost și perioade luminoase, bineînțeles, în momentul în care scriam pasajele alea, mai ales despre dig. Eu am stat foarte mult pe dig, am pescuit mult, am făcut multă baie în mare, iar la finalul verilor eram negru pe piele – nu mă mai recunoștea nimeni – și galben în cap, pentru că soarele îți decolorează părul. Există multă nostalgie acolo, mai ales față de mare. Îmi place foarte mult marea!
„Eu scriu ca să mă simt bine. E hedonism pur”
A fost realismul abordat în cărțile dumneavoastră un instrument de vindecare?
N-am nicio treabă cu terapia în scris. Sunt unii scriitori care zic că ei scriu ca să facă un fel de autoterapie, să-și exorcizeze demonii. Eu scriu ca să mă simt bine. E hedonism pur. E plăcere pură și atâta tot.
Dar de ce v-ați orientat către realism în ultimele cărți?
Pur și simplu s-a întâmplat. Am simțit că am epuizat absolut toate temele abordate în trecut și toate virajele onirice care se întâmplau prin Cazemata, textualismul din Miere, distopia din Porci. E o etapă încheiată și acum înot în apele realismului care sunt mult mai răcoritoare. Mă simt mult mai bine și e mai provocator decât ce am scris în trecut.
Romanul Cazemata explorează exact această graniță între „subteranele reale” ale Constanței și imaginarul local. Ce v-a atras la acest spațiu dintre real și fantastic?
Cazemata aceea chiar există. Sunt cazemate făcute de germani în al Doilea Război Mondial, care sunt abandonate printre blocuri. Acela era spațiul nostru de joacă, al copiilor. Sincer să fiu, imaginea de la care am plecat a fost în felul următor: într-una din aceste cazemate era amenajată un fel de sală de jocuri cu manete și butoane, iar toate culorile care erupeau din acel ecran și cumva împodobeau tavanul și pereții respectivi contrastau cu diafragmele negre din beton ale încăperii în care ne aflam. Mi s-a părut un spațiu foarte psihedelic și fain de exploatat din punct de vedere literar. De aici a venit ideea aceasta a virajelor onirice printr-o realitate dirty, prin care am abordat ficțiunea din Cazemata.
În romanul Miere, satul Mireni devine un organism viu, aproape magic. De ce v-a atras ideea de a transforma spațiul rural într-o entitate fantastică?
N-am vrut să-l numesc Gruiu, pentru că e vorba de satul tatălui meu, unde s-au retras acum părinții mei, așa că i-am zis Mireni. Nu mai țin minte de ce am ales titlul acesta, dar a trebuit să fie un titlu inventat, din moment ce era un sat imaginar.
Tatăl meu e din satul respectiv și eu mi-am petrecut toate vacanțele în satul respectiv. În ultimii 15 ani părinții mei locuiesc în satul ăla. Așa că m-am dus, m-am reîntors și încă mă duc în acea zonă de rural și am zis why not, de ce să nu exploatez și geografia aceasta literară pe care încă nu o stăpânesc așa cum trebuie, de asta m-am și oprit. Am spus doar miere de Gruiu și am mai scris ceva în romanul 8 despre Gruiu. Mi-am dat seama că nu-mi iese așa de bine cum iese Constanța, pentru că nu am stat cât trebuia și am nevoie de un timp ca să se sedimenteze bine în mine geografia literară, ca să devină veridică și în scris. În Constanța am stat 22 de ani, de la 7 la 29 de ani.
Despre cei care confundă personajul cu autorul: „E un spectacol de ventrilocie”
Grotescul e o marcă a cărții Porci. Ați imaginat o Românie distopică, dar recognoscibilă. Ce a declanșat această nevoie de a scrie o „poveste viitoare” despre prezent?
Porci e cea mai înjurată carte a mea, la care am primit cele mai multe cronici negative. E singura carte de-a mea la care n-aș schimba absolut nicio virgulă. Aș schimba la altele pasaje, dar la asta n-aș schimba, pentru că așa trebuia să fie de la capo al fine.
Cartea asta e o distopie etno-pop, un scherzo literar pe care mulți l-au luat în serios, l-au disecat cu un instrumentar critic specific distopiilor venite din spațiul anglo-saxon, care sunt foarte elaborate, foarte tari, foarte serioase, uitând că există o tendință actuală de abordare a distopiei într-o manieră exagerată, comică, așa cum fac scriitorii ruși de dată recentă – Tatiana Tolstoy sau Vladimir Sorokin. Și eu m-am dus cu o infuzie din zona aia și nicidecum din zona anglo-saxonilor, lucru care n-a prins deloc, se pare.
Începuseră deja să facă ăștia de la partidul AUR paradele alea de naționalism excesiv. Mi-aduc aminte că după ce am scos cartea, la o lună, a aparut AUR și simțeam deja briza aceea malignă suflând prin ceafă și mi-am zis „hopa, stai așa, că se întâmplă ceva urât aici”.
„Vreau să aud numai de bine” e prima dvs. carte în care personajul principal e un scriitor. De altfel s-a vorbit și despre ideea că ați fi dumneavoastră personajul principal, însă ați negat acest lucru. Este totuși Toma o oglindire a lui Tudor Ganea?
Este și nu este. Tot timpul am zis că cititorii care caută cumva bârfa, care țintesc similitudinile dintre viața personală a autorului și cea a naratorului protagonist din carte, sunt niște cititori strâmbi, care lecturează spre bârfă decât spre frumusețea ficțiunii și nu au aparat pentru receptarea ficțiunii.
Se întâmplă acolo o ventrilocie. E un spectacol de ventrilocie și trebuie să-l iei ca atare. Pentru ca spectacolul acesta să fie cât mai solicitant pentru cititor, e foarte fain să te joci cu nume care au corespondențe adevărate. Personajul acela are aceeași vârstă pe care o am și eu, are un tată pilot, așa cum am și eu, e arhitect, așa cum sunt și eu, așa că toată lumea zice „a, ok, gata, e despre tine!”. Nu, nu e, doar v-am păcălit, fiți atenți că vă duc pe alte drumuri. E un deliciu să fac chestia asta, e o păcăleală.
Literatura în era digitală. „Câinii latră, ursul trece”. Tudor Ganea nu se teme de noile tehnologii
Cum vedeți viitorul romanului românesc în contextul digital și vizual de azi?
M-am gândit la asta. Tot timpul ne speriem de nou, de inteligență artificială și de rețele de socializare, cum s-au speriat și părinții noștri când a apărut televizorul: „aoleu, o să stai numai la televizor, nu o să mai ai timp să citești”. Iată că am citit și am scris. Când a apărut internetul, la fel a fost. Acum au apărut rețelele… Mie mi se pare că se potriveșe vorba „câinii latră, ursul trece”, ca s-o zic pe șleau. Nu trebuie să ne fie frică de nimic. Scriitorii nu trebuie să țină cont și să nu facă rabat de la crezul lor, ci să scrie ficțiune așa cum au scris-o până acum, fără să se gândească că trebuie să fie mai diluați ca să corespundă cerințelor lipsei de timp din contemporaneitate.
Tudor Ganea: „Mă axez pe niște emoții foarte puternice pe care le-am experimentat și dezvolt în jurul lor”
Constanța de astăzi ar mai putea fi inspirație pentru un nou roman?
Constanța va fi tot timpul o sursă de inspirație, așa cum New York-ul i-a bântuit toate romanele lui Philip Roth. Pentru mine, Constanța e în continuare geografia mea literară primară din care vin, a cărei măduvă mai am mult de supt.
Dacă ne-am referi la un eveniment recent, din ultimii ani, ce ați pune într-un roman?
Un eveniment recent din contemporaneitate… Maniera mea de scris e alta. Eu mă axez tot timpul pe niște emoții foarte puternice pe care le-am experimentat și dezvolt foarte mult în jurul lor. Așa ca trebuie să mă emoționeze ceva foarte tare și să aibă legătură cu mine.
De exemplu, e foarte greu să scriu despre ceva ce văd la televizor. N-aș putea să scriu despre războiul din Ucraina, deși sunt foarte supărat pe ce fac rușii acolo și sunt solidar cu poporul ucrainean, sau despre ce se întâmplă în Gaza și așa mai departe. Nenorocirile acestea din jurul meu mă ating la nivel personal, dar nu mi se pot strecura și în scris. Trebuie să internalizez cumva – Doamne ferește, să mă ia în armată sau ceva de genul acesta, să ne luptăm cu rușii.
Dar dacă stau să mă gândesc, cred că tot o distopie ar fi așa de gestionat ca răspuns la valul ultranaționalismului care ia amploare din ce în ce mai mult. A avut anul de naștere când am scris eu Porci și cred că ar fi cazul să scriu Porci partea a II-a acum.
„Te simți relevant la FILIT, după te întorci în «Marea Ignoranței»”
FILIT e un festival despre întâlniri între scriitori, traducători și cititori. Ce ați descoperit anul acesta la întâlnirile cu Iașul și FILIT-ul?
FILIT e unicul festival din România în care te simți relevant ca scriitor. Însă, sincer să fiu – și acesta e adevărul, probabil toată lumea știe că așa e – este o dulce și necesară amăgire, pentru că scriitorii de aici se simt relevanți, băgați în seamă, mângâiați doar patru zile pe an, la Iași, după care ne urcăm în avioane, aterizăm la casele noastre și ne cufundăm din nou în „Marea Irelevanței” a cărei victime istorice suntem.
Cum credeți că ar putea fi schimbat acest lucru?
Sincer să fiu, sunt foarte sceptic. Problema cea mai mare este numărul mic de cititori. Atâta timp cât vom fi citiți de un număr infim de locuitori ai spațiului geografic în care trăim, vom fi irelevanți în continuare. Vom deveni relevanți când vom avea și noi tirajele scriitorilor asemănători nouă de afară. Până atunci sunt sceptic.
Despre Tudor Ganea
Tudor Ganea (n. 1983, București) este arhitect și scriitor. A debutat cu romanul Cazemata (Polirom, 2016; 2019), tradus în 2020 în limba franceză, și a fost recompensat cu premiul „Tânărul prozator al anului 2016” în cadrul Galei Tinerilor Scriitori, premiul pentru debut al revistei „Observator Cultural” și premiul „Nepotu’ lui Thoreau”, fiind totodată nominalizat la Premiile Uniunii Scriitorilor pentru debut. În 2017 i-a apărut al doilea roman, Miere (Polirom), distins cu premiul „Tânărul prozator al anului 2017”. Tot la Editura Polirom a publicat romanele Porci (2018), nominalizat pe lista scurtă a Premiului Uniunii Europene pentru Literatură 2019, și 8 (2019). Romanul Cântecul păsării de plajă (ediția I, Polirom, 2021) a fost nominalizat în 2022 la premiile Radio România Cultural și Observator Cultural, categoria proză. Fragmente din lucrările sale au fost traduse în maghiară, turcă, italiană, franceză, spaniolă și engleză.
În cadrul interviului, Tudor Ganea a spus că romanul Cântecul păsării de plajă se află în curs de ecranizare, scenariul fiind scris de el acum câțiva ani și premiat la CNC, secțiunea Debut, urmând ca regizorul debutant și producătorul să înceapă filmările.
Publicitate și alte recomandări video
Îți recomandăm
