Între gravitate şi (auto)ironie

Cum menţionam undeva, cândva, am fost un diurn care scria Nocturne. Mi-a plăcut o carte a unui leton, Zietonis, Să îmbraci cămaşă alba şi să scrii dimineaţa. Nici pentru examene nu-nvăţam noaptea: când colegii mei de cămin se culcau, chiori de somn, pe la 3-4-5 dimineaţa, eu mă sculam şi, cu mintea limpede, m-apucam de-nvăţat.

Acum sunt un nocturn care scrie diurne… Mai mult încă, am participt, joia trecută, la ore la care găinile deja dorm, la propria-mi lansare lirică. N-a fost chiar confortabil. Aş fi preferat să nu fiu acolo. De altfel, în două locuri n-aş vrea să fiu de faţă: la propria-mi lansare şi la propria-mi înmormântare. În ambele ipostaze ar fi de preferat, de-un exemplu, Bolta Rece sau CUI…

Întotdeauna când am fost lăudat, oral sau scris, m-a încercat, dincolo de plăcuta zgândărire la ogoilu, şi o anume jenă. Mereu mă-ntrebam: oare despre mine e vorba?! Apoi, trebuie să ai obrazul destul de gros, ca să suporţi tot panegiricul. Asta în cazul că te cheamă Nicolae, dar nu şi Breban, care nu vorbeşte decât despre opera şi genialitatea proprie… Această autoreferenţialitate, acest exhibiţionism au fost folosite, cu maximum de efect, de Dali. Dar lui Dali îi stătea bine, îl prindea. Breban e prea sobru, prea „la cravată”, ca să se expună astfel… În ceea ce mă priveşte, în urmă cu vreo 13 ani – când împlineam o vârstă-n colţuri şi rotundă – cum ar fi zis un alt Nicolae, Velea – am procedat la o sărbă(u)torire fără vorbitori speciali, mulţumindu-mă să citesc eu însumi secvenţe critice din ceea ce au scris alţii despre mine. Nu altfel a procedat Călinescu (George, nu Alexandru, deşi Sandu e atins şi el de aripa geniului) în Istoria literaturii române de la origini până în prezent– inserând opiniile, chiar în răspăr, ale confraţilor, despre divinul critic/ prozator/ histrion… Ideea şi modul cum am pus-o în scenă au plăcut multora, dar a fost şi amendată, într-un ziar local, de un viitor amic, Călin Ciobotari, care o vedea ca probă a unui orgoliu în exces, când, de fapt, era dovada unei smerenii, a faptului că se vorbea despre mine ca despre un altul… 

Îndeobşte, criticii se cred mai inteligenţi şi mai subtili decât autorul. Uneori chiar sunt. Am citit în uimire descifrări ale cărţilor mele, la care nicicum nu gândisem. Sau poate erau undeva, în subconştient, de nu cumva în inconştient. Un adevărat deliciu mi-l oferă lectura comparată a acestor cronici şi comentarii, apărute de-a lungul anilor. Nici una nu seamănă cu cealaltă, fiecare comentator remarcă altceva, dar, în totul, se conturează un profil al celui care aş fi. Nu altfel au fost, în seara cu pricina, vorbitorii Al. Călinescu, Mihaela Grădinariu, Doris Mironescu, care au încercat să mă fixeze. S-a văzut că sunt destul de alunecos şi încă mai am inima zburdalnică. Se acreditează de demult ideea că poeţii ar fi cei mai buni comentatori de poezie, prozatorii – de proză ş.a.m.d. Acordându-mi atenţie, când abia răsărisem cu o pagină de versuri (în 1966, în predestinata-mi „Cronica”), Ştefan Aug. Doinaş a dezvoltat o întregă teorie despre ceea ce el numea situaţia poetică. Se potriveşte cu modul meu de-a scrie. După cum se potriveşte şi ceea ce au zis, în timp, Andriescu, Piru, Taşcu, Ulici, Ciopraga, Pruteanu, Grigurcu, Flămând, Tudoran, Adrian Popescu, Holban, Călinescu, Faifer, Pricop, Antonesei, Cublesan, Danilov, Bădărău, Drăgulănescu, Spineanu, Panaite şi atâţia alţii. O formulă în care mă regăsesc, îi aparţine lui Liviu Leonte, care mă situează – definitiv – între gravitate şi ironie. Cea mai analitică receptare am aflat-o la un poet (şi prozator) din Botoşani – Lucian Alecsa. Cea mai subtilă îi aparţine Carmeliei Leonte, la volumul Jurnal post-mortem. Ea a amendat cu delicateţe sincerităţile mele, unele, ce-i drept, cam jenante… Cea mai dureroasă, teribilă lansare, tot a acelui volum, s-a petrecut într-o tabără de creaţie, la Agafton, lângă Botoşani, dimpreună cu Liviu Papuc şi cu tinerii laureaţi de atunci, poeţii Ştefan Bolea şi Petrişor Militaru. La acea lansare s-a plâns, mie însumi mi-au dat lacrimile; căci totul era ca un recviem pentru Rodi. Cea mai neverosimilă vorbire despre o carte de-a mea s-a produs la Târgu Neamţ, unde o profesoară de română, încercând să desluşească tainele volumului de proză, Dublă cetăţenie, a suprapus, de la început, autorul personajului narator, transferându-i primului toate păcatele, dar şi toate vârtuţile celui de-al doilea. Chestiunea-i că personajul narator e un informator – şi lumea din sală se uita stupefiată la mine, unii mă cunoşteau de la alte lansări şi nu le venea a crede că acest turnător odios, din faţa lor, scrisese şi le citise poezii atingătoare la coarda sensibilă… Cum se ştie, după revoluţie, mulţi securişti/ turnători au fost „ascunşi”, li s-a dat câte o sinecură pe la diverse ambasade sau consulate din ţări excentrice. Eu l-am trimis – de fapt preşedintele ţării l-a numit pe personaj ataşat cultural într-o insulă (imaginară) din Oceanul Pacific. Îmi amintesc că m-am chinuit mult până să găsesc o denumire care să sune plauzibil, dar să nu existe în realitate. În afara calităţii de turnător, personajul narator mai avea una: era supradotat, nu atât mental, cât falic. Nu-i cazul să ne referim mai pe larg, aci, la motivul falusului în literatură. Cert este c-am rezistat eroic până când hermeneuta a început a povesti ceremonia de… defalusare a personajului, o practică magică pe care o imaginasem ca pedeapsă supremă pentru turnătoriile acestuia. Atunci am sărit ca ars: „Eu sunt aici, doamnă, şi se poate verifica!…” M-a ajutat şi un tehnician veterinar, care i-a atras atenţia exegetei: „Doamnă, aceea-i vocea personajului narator, nu trebuie confundat personajul cu autorul…”

Pentru lansarea de la B.C.U., a celor două cărţi: Precedentele/ Penultimele (Junimea, 2014) fiind versuri de dragoste, mi-a trecut prin cap (cap să fie, că minte…) să invit, întru vorbire, doar poetese – pe care le admir, cu care consun în multe privinţe. Am avut prudenţa de a nu divulga, fiecăreia, identitatea celorlalte. Şi s-a întâmplat mai ceva ca-n Creangă, când vor s-o pornească băieţii cu uratul: fiecare şi-a declinat calitatea de critic, recomandându-mi să invit oameni de meserie; una mi-a mărturisit timiditatea, tracul care o cuprinde la întâlnirea cu publicul (ceea ce este adevărat); alta tocmai se află în tratament stomatologic, nu putea deschide gura (adevăr grăit-a…); o a treia era prea departe, n-avea cum ajunge la timp (plauzibil); cea de-a patra (incredibil gest) a pornit, vijelios, cu avionul, tocmai de la Milano, dar, datorită unor perturbaţii atmosferice, a ajuns post-festum. Pe celelalte, prezumtive, nici nu le-am mai tulburat. De unde se vede că – la vârsta mea! – mai am încă multe de-nvăţat apropo de psihologia feminină… Şi-atunci, dându-mi sama de furtuna pe care era cât pe ce s-o stârnesc (într-un pahar cu şampanie!), m-am repliat repede spre cea/ cei care şi-au arătat, fără rezerve, disponibilitatea de-a fi împreună cu mine într-un moment poetic… Evident că fiecare invitat şi-a susţinut partitura proprie. Mi-a plăcut faptul că nu m-au copleşit cu laude, nici nu s-au lansat în exegeze sofisticate, cum se mai întâmplă pe la astfel de ceremonii, ci au punctat, la modul agreabil (comunicând simpatetic cu sala) anumite teme şi motive care mi-ar fi specifice. Mereu o undă de umor (cu osebire cel al Mihaelei Grădinariu, care a procitit o savuroasă Cronică de la Rîşca) a interferat drame şi tragedii, reale sau închipuite, care mă bântuie. A fost – cum şi speram – o seară desfăşurată între gravitate şi ironie.

Nicolae Turtureanu este poet şi publicist 

Publicitate și alte recomandări video