Intre linii

… In iulie ’89 eram la mare, la Casa Scriitorilor de
la Neptun. Intr-o zi, la orele amiezii, cind scriitorii
se intorceau de la plaja, au descoperit, in holul
vilei, o mica expozitie si pe autorul lor, fantas(tic)ul,
ingeniosul grafician Mihai Stanescu. Caricaturile,
de ultima ora, fusesera copios „recenzate” la
„Europa Libera”, continutul lor imi era oarecum
cunoscut. Cu atit mai mare era tentatia de a le
vedea live. Artistul – care descinsese incognito „la
scriitori” – isi „vernisa” desenele cui dorea sa le
vada, trecindu-le din mina-n mina. Caricaturile
erau, bineinteles, „subversive”. Dar nu toti aveau
curajul de a privi, unii, cind vedeau la ce se refera
(„alimentatia rationala”, cozile, penuria s.a.m.d.), se
debarasau de ele repede, parca ar fi fost purtatoare
ale unui virus periculos. Impreuna cu cei citiva
scriitori care, totusi, ne-am permis bucuria
receptarii, paream noi insine personajele unei
viitoare caricaturi: priveam, zimbeam si vorbeam
mai mult prin semne (doar si desenele erau no
comment…). Suspiciunea fata de „aproapele” il
facea pe fiecare sa se intrebe: „Daca ma va turna
cineva ca am admirat caricaturile lui Stanescu?”.
Intr-o alta zi, dupa prinz, leneveam in balconul
garsonierei, cind l-am reperat, pe terasa, pe Dan
Desliu. Poetul – care in tinerete, ehei!, scrisese
Minerii din Maramures si fusese coplesit de lauri –
se revizuise intre timp, dupa deceptiile succesive
pe care i le-a oferit comunismul mult laudat. Ba mai
mult, ii trimisese o scrisoare deschisa, in raspar,
Tovarasului, isi depusese carnetul de partid si
devenise persona non grata. Desi era consemnat
la domiciliu, i s-a permis, totusi, sa vina la mare,
dar nu la Casa Scriitorilor, ca sa nu tulbure,
doamne-fereste!, mintile fragede ale acestora. Nici
un pericol, as zice, intrucit – vorba Otiliei Cazimir –
„prietenii mei, scritorii”, cum dadeau cu ochii de el,
se speriau ca de o naluca si o stergeau…
romaneste. (Nu altfel se intimplase, cu 10 ani in
urma, in „cazul Goma” sau in „cazul Dorin
Tudoran”. Nu altfel se intimpla in Iasi, cu Dan
Petrescu, sau la Cluj, cu Doina Cornea.) Acum,
cite unul, surprins sa-l descopere acolo, pe terasa,
il saluta in graba, dar cei mai multi se faceau ca nu-
l vad. Frica era una din realizarile de aur ale
iepocii, nici nu-i de mirare ca dizidentii erau evitati.
N-am atita cenusa cita mi-ar trebui, sa-mi torn in
cap, pentru lasitatile mele.
Am urmarit vreo jumatate de ora scena, cit amuzat,
cit intrigat. Apoi am coborit si m-am dus la el. I-am
spus cine sint (nu ne cunosteam decit din scris), l-
am intrebat ce mai face, cu un anume inteles. Mi-a
raspuns neted: „Am intilnire aici cu domnul
Dimisianu, dar am venit mai devreme”. Probabil ca
atunci reusise sa scape de „urmaritor”, de cel
caruia ii fusese dat sa-l supravegheze, daca nu
cumva chiar acesta il invoise… Si inainte si dupa
ce a venit Dimisianu, am batut cimpii, pe fel de fel
de teme literare, fara nici o legatura cu realitatea
imediata, stringenta, presanta. Banuiam ca peretii
terasei – un fel de „poiana a lui Iocan”, unde
stateau la taclale scriitorii – aveau miraculoase
calitati de inregistrare a sunetului. Sau poate era
inca una din prudentele paranoide care ne
bintuiau. Oricum, cit am stat acolo, dar si dupa
aceea, m-am simtit confortabil, parca ispasisem un
pacat.
Cu Dan Desliu m-am mai intilnit in vara urmatoare,
tot la Casa Scriitorilor de la Neptun. Parea acum,
dupa „schimbarea la fata a Romaniei”, mai „incoltit”
decit cu un an in urma. Si tot asa, multi il ocoleau.
Intrase in polemici, se despartise – sau fusese
respins – de unii cu care se aflase de aceeasi parte
a baricadei. Era ca un lup singuratic, as fi zis, daca
n-ar fi avut in preajma o tinara doamna si un baietel
de 6-7 ani, asupra carora isi revarsa, succesiv,
umorile si tandretile.
Si mai era, in ’90-’91, un lup singuratic acolo, la
mare: D.R. Popescu. Si pe el il ocoleau toti.
Fusese debarcat de la sefia Uniunii, de altfel
predase „cheile” fara nici o opozitie si, cred, fara
nici un regret. Sau cu regretul ca functia il obligase
la compromisuri pe care, altminteri, nu le-ar fi facut.
Acum, cei ce „ii dusesera tava” se straduiau sa i-o
duca lui Mircea Dinescu si era de tot caraghioslicul
sa-i vezi pe functionarii Uniunii – de la colonelul
Traian Iancu, rechemat de la vatra, pina la
bucatarul-sef -, dar si pe unii scriitori, facindu-se
pres in fata noului presedinte. Cu care, doar cu un
an in urma, se trageau de sireturi… Dar Dinescu
abia daca ii baga in seama. Nu mai era homo-
ludens, saltimbancul simpatic, din anii precedenti,
cind improviza tot felul de jocuri si concursuri cu
copiii, de se tineau scai de el; devenise sobru, acru
si inabordabil, de parca inghitise un bat, cu sare
amara.
Tot asa, Nicolae Manolescu nu mai avea timp si
nici dispozitiune sa stea seara, la politicale, pe
terasa, unde discutiile erau „confiscate”, acum, de
Nicolae Breban, cu langajul lui arborescent,
cuceritor si inepuizabil, sau de Marius Tupan,
mereu in verva polemica. Manolescu isi depusese
candidatura la presedintie (a tarii, nu a Uniunii),
scria editoriale, dadea interviuri, isi pregatea
campania si abia daca era de vazut o data, de doua
ori pe zi. Desi il simpatizam si l-am fi votat
(aproape) toti, nu puteam sa nu-l ironizam (din
pacate, in absenta lui), pentru modul cum luase
distanta fata de… muritorii de rind. Intr-o seara,
tirziu, ambalindu-ne in acest (ne?)vinovat joc, o
distinsa poeta, excedata de faptul ca Manolescu
ne/o ignora, a imaginat un scenariu de intimpinare
a viitorului presedinte. Fiica poetei, stimulata de
maica-sa, a inceput sa recite, in hazul general:
„Bine-ati venit in mijlocul nostru, mult iubite si
stimate domnule Nicolae Manolescu…”.
Din pacate (sau din fericire), Manolescu n-a ajuns –
dupa ce s-a lasat de politicale – decit presedinte al
Uniunii Scriitorilor. Adica ceea ce i se potriveste cel
mai bine.
Cit despre modul cum functia trage un fel de
cortina despartitoare (protectoare?) intre „emanat”
si cei din jur, ca si despre efectul caderii din
demnitati, s-ar mai putea glosa. Altadata.

Publicitate și alte recomandări video