Dacă în copilărie șahul, cum se spune, l-a mai așezat, la tinerețe însă efectul a fost unul cu totul neașteptat: l-a detașat de realitate. (…) Am observat la el o nepăsare, o neglijență totală față de latura materială a existenței. Tot ce-l interesează e șahul. Toate celelalte lucruri sunt, cum se spune, niște simple anexe nesemnificative.
Chiar în perioada în care la redacția vechii reviste „Cronica”, poetul Nicolae Turtureanu, pe atunci responsabil la secția de poezie, și regretatul Ioanid Romanescu, își disputau nesfârșitele lor partide de șah, care țineau zile întregi, uneori săptămâni, eu trăiam cu senzația că dacă am să mă apuc de șah, nu numai că-i voi învinge din două mișcări atât pe Ioanid, cât și pe Turtureanu, dar voi deveni, în scurt timp, unul dintre cei mai buni jucători de șah din orașul așezat pe cele șapte coline. Într-un cuvânt: un adevărat maestru.
Sentimentul acesta (ușor paranoid) se dezvoltase în mine din pricina unei confuzii: întâlneam mereu în ziare, prin anii 85-90, la rubrica sport, un nume – Vladimir Danilov, o mare speranță în lumea șahului românesc. Or, aveam și eu în familie un Vladimir, pe care eu însumi îl inițiasem, atunci când abia împlinise vârsta de 5 ani, în tainele șahului. Îmi era nepot. Ba chiar mai mult decât atât: îi eram și naș, îl botezasem. Am sunat familia s-o felicit, și fratele meu, pișicher din fire, dar și soția lui, m-au asigurat că nimeni altul decât nepotul meu e campionul. „Sigur?, i-am întrebat. Să nu cumva să umblați cu cioace.” „Poți să fii mândru, mi-au spus, și chiar îți mulțumim că l-ai inițiat în tainele jocului de șah. L-am dat pe băiat la club, și acum iată unde a ajuns…” În fratele meu, Dumnezeu să-l ierte, nu prea aveam încredere, dar pe nevastă-sa o știam de femeie serioasă, așa că am luat de bună ce mi-au zis ei.
Vă închipuiți cu câtă superioritate priveam partidele pe care le jucau în redacția „Cronicii” poeții Ioanid Romanescu și Nicolae Turtureanu, ca să nu mai vorbesc de sentimentele pe care le aveam urmărind la Casa Tineretului partidele de șah ale eseistului Gherghel, care se molipsise și el de boala șahului, și se antrena în fiecare zi jucând cu colegul său de birou, poetul Emilian Marcu.
Deși câștigase nenumărate competiții și devenise campion la juniori, spre nedumerirea mea, continuam să am asupra nepotului meu Vladimir un ascendent moral: din patru partide câștigam două, iar una o făceam remiză. Misterul acestui succes s-a lămurit abia prin anii 92, când a apărut în presă și fotografia tânărului maestru. Am văzut atunci că, de fapt, campionul era un alt Vladimir, fiul profesorului Ilie Danilov, pe care aveam să-l cunosc mulți ani mai târziu și să fiu și coleg de redacție la revista Kitej-grad, și nu nepotul meu Vladimir.
Pe adevăratul Vladimir, vorbesc de Vladimir șahistul, am avut ocazia să-l întâlnesc pe la începutul anilor 2000 la Sulina, pe puntea unui vas de croazieră. Era un tânăr de statură potrivită, subțirel, cu părul șaten spre blond, și ochii melancolici. Înfățișarea lui îmi aducea, nu știu de ce, aminte de Gérard Philipe, actorul dispărut prematur, cunoscut marelui public pentru rolurile interpretate în Fanfan la Tulipe, Diavolul șchiop, Mănăstirea din Parma, Roșu și Negru, Montparnasse 19, Caruselul, Jucătorul și Idiotul, care îmbina magistral introspecția fină, cu ironia spiritualizată și luciditatea trăirii unor stări sufletești duse până la paroxism. Mă așteptam ca un șahist să arate mai ferm, tânărul Vladimir părea a fi mai degrabă poet sau pictor, decât un practicant încrâncenat al unui sport artistic care te împinge spre abstracțiune.
Nu l-aș fi reîntâlnit dacă treburile redacționale nu m-ar fi mânat să-l caut la telefon pe tatăl său. Am sunat, dar colegul meu Ilie Danilov nu era acasă. Plecase în Franța, împreună cu… Philipe. Unde? La un turneul de șah organizat de primăria uni oraș înfrățit cu Iașul, Poitiers. Și când o să vină?, am întrebat-o pe mama lui Philipe… În curând: sunt deja în drum spre România, cred că au și trecut de vamă. Ar fi venit un pic mai devreme, mi-a răspuns doamna, dar soțul meu, știți cum e, a făcut un ocol și pe la Veneția. Bine, bine, doamnă, lăsați Veneția în pace, spuneți-mi mai bine ce-a făcut Gérard la Potiers? Care Gérard. Vladimir, voiam să zic. A, și aici doamna nu s-a mai putut abține, mândria sa de mamă s-a manifestat în toată puterea cuvântului. A luat cupa. Vă închipuiți, mi-a spus, ce bucurie, a câștigat locul I, și eu stau și abia-l aștept, iar bărbatul meu hălăduiește aiurea prin Europa… Dar dacă aveți urgentă nevoie de el, în cel mult trei zile e acasă. Ar putea să ajungă și mai repede, dar de obicei, în apropiere de destinație, mai face câte un ocol.
L-am sunat nu după trei, ci după patru zile, era încă undeva prin Miercurea Ciuc. Dar după o săptămână era deja acasă. Ne-am întâlnit tustrei în mică încăpere redacțională a revistei Kitej-grad, și am stat de vorbă pe îndelete la un pahar de ceai.
L-am întrebat atunci pe Vladimir-Gérard cum a fost în Franța și iată ce-am aflat:
La inițiativa primarului din Poitiers, oraș înfrățit cu Iașii lui Simirad, la mijlocul lui mai, s-a desfășurat ediția a V-a Cupei de șah a Departamentului Open de la Vienne. La turneu, au participat 44 de maeștri de șah din diferite localități ai Franței. Singurul invitat străin fiind nu altcineva decât „falsul” Vladimir.
Și cum ai ajuns să fii selecționat? l-am întrebat nedumerit.
Am fost, de fapt, favoritul nr. 1 al turneului, mi-a spus zâmbind cu detașare Vladimir. M-au selecționat conform coeficientului ELO, care măsoară ratingul unui șahist pe piață. Coeficientul crește sau scade în funcție de cum evoluezi. Contează fiecare partidă jucată. Informațiile sunt stocate de către baza de date a Federației Internaționale de Șah. Am trimis la Poitiers o fișă și am fost selecționat. De fapt, spuse Vladimir, chiar dacă a fost organizată de primăria orașului Poitiers, turneul s-a desfășurat la Buxerolles. Oraș despărțit de Poitiers de o stradă.
Nici măcar de-o stradă, interveni profesorul Ilie. Nici nu știi unde se sfârșește unul și unde începe altul. Dar, se pare că, totuși, e vorba de o anumită stradă. Și dacă te afli pe trotuarul drept, ești la Poitiers, iar dacă mergi pe stângul, înseamnă că te afli în Buxerolles. Campionatul s-a desfășurat, ghici unde, în Sala Maurice Ravel? Lipsea pianul, altfel ai fi avut impresia că te afli într-o sală de concerte, a adăugat cu mândrie profesorul.
Și cum a fost concursul? am întrebat.
Un șahist care vrea să progreseze, răspunse maestrul Vladimir, trebuie să se antreneze măcar patru ore în fiecare zi. În turneu, însă lucrurile se schimbă. Ca să câștigi, trebuie să studiezi partidele adversarului. Trebuie să-i înțelegi stilul de joc, să-i descoperi slăbiciunile. Dacă nu faci asta, ai toate șansele să pierzi chiar și în fața unui adversar mai slab decât tine. Antrenamentul în șah nu se termină niciodată. În legătura cu aceasta, circulă în lumea noastră o anecdotă: când joci cu un mare maestru, acesta îți pune o sută de întrebări în deschideri. Dacă treci de ele, îți mai pune o altă sută de întrebări pentru jocul de mijloc, și dacă treci și de această probă, îți mai pune altă sută de întrebări în final. Și dacă „răspunzi” și la ele, ai toate șansele să faci o remiză.
Bine, bine, am întrebat și când ai șansa să învingi un mare maestru?
Când îi vei pune tu întrebări, și poate nici atunci.
Înseamnă că lumea șahului e una închisă, am zis. E mai rău ca în budism.
Da, răspunse profesorul Ilie, circulă aici tot felul de anecdote. Cică începi să devii șahist abia după ce pierzi 2000 de partide. Vladimir a trecut de mult de acest barem, așa că a devenit „novice”.
Și cum a început? l-am întrebat.
Jucam șah în fiecare după-amiază cu fiul meu mai mare Iaroslav, care acum e în America. Iar Vladimir stătea pe marginea patului și chibița. Avea cam patru ani. Și deodată îl aud zicând: „Hai, joacă și cu mine, tati…” „Fugi, mă, de aici, tu nici nu știi să așezi piesele pe tablă.” „Știu”, zise Vladimir. A așezat piesele pe tablă și cu asta m-a lămurit. Învățase câte ceva urmărind partidele dintre mine și Iaroslav. Am jucat o partidă și l-am învins. Am vrut să-l descurajez, dar el nu s-a lăsat. A pierdut vreo zece partide și se ruga de mine să mai jucăm încă una. Atunci mi-am zis: „Băiatul ăsta are stofă de șahist.” Cu Iaroslav nu se întâmpla așa. Dacă pierdea, se lăsa păgubaș.
Aveți o minune de băiat, am zis cu admirație.
Ce minune, zise profesorul Ilie Danilov. Vladimir ne dă mare bătaie de cap. De mic, era foarte zvăpăiat, dar șahul l-a mai potolit. L-a făcut să mai stea și într-un loc. Ne-am mișcat însă noi și am ajuns în China, unde am stat vreo 3 ani, și ne-am trezit când am revenit acasă că băiatul nostru nu mai știa să vorbească românește. Vorbea chinezește. Ca să se înțeleagă cu noi, fratele lui, care învățase și el chineza la Beijing, îi traducea anumite expresii. Asta s-a întâmplat cu Vladimir.
Cred că Vladimir, am zis, are înclinații de artist.
Așa este, spuse tatăl, dacă în copilărie șahul, cum se spune, l-a mai așezat, la tinerețe însă efectul a fost unul cu totul neașteptat: l-a detașat de realitate. Nu se țin banii de el, nici dacă i-ai lega cu ață. Dacă azi are un milion, mâine nu-l mai are. Dacă are o sută, mâine va fi tot fără nici o lețcaie. Am observat la el o nepăsare, o neglijență totală față de latura materială a existenței. Tot ce-l interesează e șahul. Toate celelalte lucruri sunt, cum se spune, niște simple anexe nesemnificative. Când pleacă în turnee, nu știm cum va reveni. Se întoarce acasă nu numai fără bani, ci și fără lucruri. Le uită prin hoteluri. Nici măcar nu știe cu ce pantofi se încalță. Vine acasă fără prosoape, fără ciorapi, fără haine. Dacă stă cu cineva în cameră, nu știe care e îmbrăcămintea lui și care-i a celuilalt. Se gândește numai la șah. Se orientează mai mult după mărime: dacă hainele-i vin, înseamnă că sunt ale lui. Psihoterapeutul Serghei Lazarev, cel care se ocupă cu cercetarea structurilor de câmp informațional-energetice, accesând karma și viețile anterioare ale pacienților săi, la care am fost acum câțiva ani, l-a intuit bine. Diagnosticându-mi familia, când a ajuns la Vladimir, am văzut că fața i s-a luminat dintr-o dată: „Dom’le, mi-a zis, ce karmă curată are băiatul ăsta al tău! E parcă venit din cu totul altă lume. Nu știu cum de a nimerit aici. E tot numai simțire, lumină și spirit. Și, bineînțeles, trup și suflet pentru jocul de șah, pe care îl ridică la rang de muzică și poezie…”
Nichita Danilov este scriitor și publicist
Publicitate și alte recomandări video