Între malefic și grotesc

***

„Dumnezeu a avut nevoie de părintele Francisc, mai mult decât aveam noi nevoie, în fața Răului care cuprinde lumea”, a scris Cristian Tudor Popescu pe pagina sa de socializare la aflarea decesului papei Francisc.

Mă miră că în postarea sa, Cristian Tudor Popescu a invocat numele lui Dumnezeu. Aceasta fiindcă el neagă cu vehemența-i caracteristică existența divinității.

Ajunși cu logica în acest punct, ar trebui să-i punem o întrebare legitimă: odată ce pentru Cristian Tudor Popescu Dumnezeul nu există, de ce îl invocă? Și de ce vorbește în numele lui? Și odată ce jurnalistul CTP nu crede în Dumnezeu, de ce îl invocă și pe papa Francisc ca pe un înalt reprezentant al Domnului pe pământ? Cred că avem aici de-a face cu o retorică sinuoasă, desigur golită de sens. Dar nu și de nonsens.

După logica lui CTP, un Dumnezeu care nu există ar fi avut, totuși, nevoie de existența părintelui Francisc pentru a lupta „în fața Răului care cuprinde lumea”.

Nu mi-e însă clar, oricât ar suci și răsuci afirmațiile lui, de ce ar fi avut Dumnezeu mai mult nevoie de papa Francisc decât aveam nevoie de el noi, credincioșii. Poate că în viziunea apocaliptică întoarsă pe dos a lui Cristian Tudor Popescu, inspirată de citirea Vechiului și Noului Testament, Dumnezeu, dotat cu inteligență mult superioară muritorilor, nu poate fi decât ateu, precum e și autorul citatului de mai sus, omniștientul și omnipotentul gânditor Cristian Tudor Popescu.

O altă concluzie la care ajungem decriptând citatul e următoarea: spre deosebire de ateul Cristian Tudor Popescu care există și se manifestă expunându-și opiniile în spațiul public, Dumnezeu e un ateu ce nu există, și, prin urmare, nici nu-l poate judeca pe CTP și nici nu poate polemiza cu el. Dar dacă Dumnezeu e adeptul ateismului, așa cum rezultă din analiza adiacentă a afirmațiilor lui CTP, atunci de ce Atotputernicul, repet, ce nu există, ar avea nevoie de papă Francisc mai mult decât noi, care existăm, pentru a se apăra de Răul care bântuie în lume? Cu ce poate afecta Răul o ființă care nu există?

Oare papa Francisc i-ar fi putut insufla credința care îi lipsește sau care l-a părăsit pe Dumnezeu în inexistența lui?!

Bizară judecată, te scutură fiorii când te gândești la ea.

Și, totuși, fie spus chiar și în paranteză, jurnalistul Cristian Tudor Popescu nu e lipsit nici de cultură, nici de logică. Avem de-a face cu un om care măcar înainte de Paști citește și Vechiul, și Noul Testament. Unui om căruia Cartea lui Iov i se pare una din cărțile de căpătâi ale omenirii nu-i poți reproșa lipsa de gust, nici lipsa de discernământ. Atunci ce se întâmplă, totuși, cu judecata lui când își exprimă opiniile în spațiul public? De ce lasă frazele să se rostogolească fără sens? Nu se oprește asupra lor? Nu le disecă? Sau îl interesează doar percuția. Doar șocul pe care acestea îl produc asupra auzului și conștiinței cititorului? Sau are datoria, trasată nu știu de către cine, de-a ne transmite un mesaj ce vrea cu tot dinadinsul să fie cât mai terifiant? Mesajul e al lui sau unei alte entități ascunse undeva în umbră?

Ajungând cu supozițiile aici, nu trebuie să uităm, totuși, că una din cauzele proliferării Răului în lume e tocmai lipsa de credință. Să ne aducem aminte, în acest sens, de avertismentul lui Malraux: acela că secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc.

Cum pentru propaganda antireligioasă se cheltuie din ce în ce mai multe fonduri, iar propagandiștii sunt din ce în ce mai fanatici și mai agresivi, religia nu are prea multe șanse să salveze lumea. Secolul XXI nu se arată a fi religios, ci dimpotrivă, nociv pentru religie.

…Probabil că dacă sfântul părinte n-ar fi murit, ar fi toate șansele să intre în colimatorul lui CTP. Cu siguranță CTP i-ar fi găsit o hibă și i-ar fi sărit de gât, așa cum a sărit, nu demult, la gâtul IPS Daniel polemizând cu patriarhul, la un mod radical, ce nu admitea nici un fel replică, pe tema moaștelor. (Trebuie spus, am impresia că pentru jurnalistul CTP moaștele sunt una din obsesiile sale. Și asta nu întâmplător. Căci dacă stăm să-l privim cu atenție, vom constata cu uimire că înfățișarea sa nu se deosebește prea mult de cea a unui ascet al cărui trup a fost dezgropat pentru a fi adulat de adepții săi atei. Probabil că și CTP, cu toată modestia lui, vrea să fie adulat, dar nu ca sfânt, ci ca un demon al rațiunii ieșite din țâțâni, domnia sa e un Savonarola postmodern care răstălmăcește religia după bunul său plac, aruncând pe rugul mediatic principiile și valorile sacre în care am crezut…)

Dar, în cazul de față, Cristian Tudor Popescu nu se oprește cu demonstrația aici, ci merge mai deoparte. De fapt, de data aceasta, ținta lui e una politică: „Dacă se confirmă că părintele Francisc a murit din cauza unui accident vascular cerebral, nu mă va părăsi vreodată gândul că mintea și inima lui n-au rezistat emanațiilor de răutate și dispreț față de om ale umanoidului Vance”, a scris el.

Atacul jurnalistului se vrea a fi devastator. Întâlnirea dintre papă și JD Vance a fost una de curtoazie. În Săptămâna Patimilor este puțin probabil ca JD Vance să-l fi jignit pe sfântul părinte care stătea într-un cărucior mobil în fața lui. Dacă a avut ceva de discutat, a discutat cu cardinalii și secretarul său.

Astfel de afirmații nu fac decât să toarne gaz pe foc și să diabolizeze America și pe actualii ei conducători. Nu știu ce joc face aici CTP și interesele cui apără. A Uniunii Europene în nici un caz? A democrației, nici atâta?

În prezent, Uniunea Europeană are nevoie de SUA, cum avem și noi toți.

Trecând însă peste aceste răutăți emanate de jurnalistul și moralistul CTP, să nu uităm să-i aducem un pios omagiu papei Francis al cărui suflet plin de har și de smerenie creștină a părăsit, binecuvântând, această lume.

***

Nici Vladimir Ilici Lenin, în timpul Marii Revoluții din Octombrie și imediat după ce a bolșevicii au preluat în Rusia puterea, n-a adresat cuvinte mai agresive la adresa bisericii ortodoxe, dar și a credincioșilor, cum a făcut-o în urmă cu ceva timp, de Zilele Sfintei Parascheva, dar și la pelerinajul credincioșilor la moaștele Sfântului Dimitrie cel Nou publicistul Cristian Tudor Popescu: „Își scot masca, ling plexiglasul…”

Cuvinte apăsate, greu de reprodus.

Când era elev în clasa a cincea, Lenin și-a rupt crucea de la gât și a aruncat-o la gunoi, lepădându-se de credință, transformându-se pe măsura devenirii sale într-un dușman înverșunat al Ortodoxiei.

„Orice idee religioasă, despre Dumnezeul drag – afirma el atunci când a ajuns la Kremlin –,orice cochetare cu Dumnezeu este de o mizerie inexprimabilă… cea mai periculoasă mizerie, boala cea mai grea”.

Lenin nu s-a mărginit însă să atace biserica doar la modul verbal. Când a ajuns la putere a dezlănțuit o prigoană cumplită asupra ei. Lăcașurile sfinte au fost distruse sau transformate în depozite, abatoare sau grajduri. Clopotnițele dărâmate, crucile arse și icoanele tăiate cu toporul, iar moaștele sfinților au fost despuiate de podoabe, scoase din racle și expuse în piața publică, pentru a fi necinstite de trecători. Cum însă în Rusia acelor vremuri existau zeci de mii de lăcașuri, iar unele dintre ele posedau odoare scumpe și icoane inestimabile ca valoare, bolșevicii lui Lenin le-au jefuit, dar nu au mai dat foc icoanelor și cărților vechi, ci le-au depozit în beciurile Kremlinului, iar de acolo acestea încărcate în vagoane de marfă – au plecat garnituri nesfârșite – au luat drumul Occidentului, unde au fost vândute pe piața neagră, pentru ca Lenin să-și poată plăti o parte din datoriile pe care le-a acumulat la creditorii săi germani pentru a răsturna puterea țarului.

Nu e de mirare, deci, că în perioada bolșevică biserica a suferit cea mai cruntă prigoană din istoria ei.

S-ar putea să exagerez, dar opiniile încrâncenate ale lui CTP pe teme religioase îmi aduc aminte de ieșirile lui Lenin și de prigoana bolșevică.

Îl ascult și mă îngrozesc.

Pentru el, de pildă, Paștele are aproape aceeași semnificație ca ziua de 1 Mai: aceste două sărbători se aseamănă între ele, spuse CTP. „De Paște, citez, este sărbătorită – se bea, se mănâncă la greu – moartea primului martir al creștinismului, ăsta este Iisus Hristos, e primul martir creștin. Și Învierea lui.” De 1 Mai se serbează Ziua internațională a muncii. „La origine este tot execuția. Execuția unor martiri ai religiei comuniste, comunismul este o religie, atee, fără Dumnezeu” care a fost instaurată în urma demonstrațiilor ample de protest din 4 mai 1886 izbucnite la Chicago (se cerea scurtarea timpului de lucru la 8 ore pe zi) care s-au soldat, în urma unor deflagrații, cu uciderea a șapte polițiști și a unor protestatari. Acest fapt a dus la arestarea a șapte anarhiști socialiști extrași din mulțime, dintre care doi au fost grațiați, unu s-a sinucis, iar restul au fost spânzurați. După execuție, a avut loc un proces în urma căruia cei patru anarhiști socialiști executați au fost găsiți nevinovați. „Impactul internațional formidabil al acestui proces – scrie CTP – a dus la instituirea zilei de 1 Mai ca ziua muncitorilor din întreaga lume.” Diferența dintre martirajul lui Iisus și execuția celor patru, consideră CTP, constă în faptul că spre deosebire de Iisus care a înviat, cei patru nu au înviat. Concluzia care poate fi trasă de aici e că adevăratul martir nu e Iisus, ci cei patru anarhiști, care nu au avut nici o șansă să învie.

Dar la fel șocante sunt opiniile lui CTP referitoare la Paște, exprimate în Săptămâna Patimilor, în Joia sau Vinerea Mare, în care jurnalistul și-a exprimat părerea că Paștele e o sărbătoare păgână, care celebrează genocidul făcut de însuși Dumnezeul lui Israel asupra primilor născuți egipteni, dar și asupra animalelor acestora, pentru a-l înspăimânta pe faraon și a-i elibera pe israeliți din robie. În comentariul lui CTP accentul cade pe genocidul făcut de Dumnezeu, și nu pe ieșirea din robie a fiilor lui Israel. Inutil să mai spun, că în viziunea lui CTP, așa cum am înțeles eu, Paștele e o sărbătoare crudă, barbară, care nu are nimic de-a face cu creștinismul.

***

Din păcate sau mai degrabă din fericire, ateismul nu poate rezolva problemele ființei. Devenind ateu sau chiar născându-te ateu (apropo, nimeni nu știe dacă ne naștem cu credință înrădăcinată în suflet sau o dobândim pe parcurs, nici dacă ne naștem atei sau nu), primind o educație de esență materialistă sau materialist-științifică, sau, mai nou, materialist consumeristă sau materialist corporatistă, sau, și mai nou, materialist big datistă, nu scapi de niciuna din marile întrebări care frământă mintea omenească de la începuturile ei și până-n zilele noastre: de unde venim, cine suntem, încotro ne ducem și care este rostul nostru în lume, alături de altele cum ar fi: ce este materia, ce este spiritul, ce este timpul, ce este spațiul etc., etc… Nu, ateismul nu are puterea de-a răspunde la astfel de întrebări.

Ateismul respingând prezența creatorului în lume, respinge misterul și revelația, reducând psihicul uman la un simplu mecanism rațional.

Pentru un ateu nu există nici o taină legată de creație și nici de ființare în lume.

Ateul tinde să privească sufletul uman ca pe un obiect, ca pe un scaun, ca pe un dulap sau ca pe o unghieră, care dacă s-a rupt o arunci la coșul de gunoi. El e convins că nu există nici divinitate, nici eternitate. Neputându-se raporta la Dumnezeu sau la tot ce e etern, ateul se raportează doar la sine însuși și la rațiunea sa. Neavând un alt reper nici înlăuntru, nici în afara lui decât propria sa rațiune, el se va agăța de legea morală și de cerul înstelat despre care vorbea iluministul Kant, dar va respinge transcendența. Din când în când însă sufletul său va fi cuprins de îndoiala și de mustrări de cuget. Căci, ateistul, indiferent de puterea crezului și a rațiunii sale, nu va scăpa de întrebarea dacă există sau nu există Dumnezeu. Undeva în forul său interior, el va murmura din când în când, înfiorându-se: și totuși dacă există? Pentru a ieși din dilemă, el va apela la pariul lui Pascal, întorcându-i însă cuvintele pe dos. În final, îi va da dreptate filosofului atunci când va citi o altă aserțiune emisă de Pascal care spune că Dumnezeu e un punct ce se mișcă cu o viteză infinită. Mișcându-se cu o viteză infinită, Dumnezeu e prezent oricând, în orice loc și în orice particulă din univers. El va accepta ideea, dar va respinge cu vehemență prezența divinității în lume, marșând pe rațional.

„Un ateu – spune Stanislav Grof, părintele psihologiei transpersonale – reprezintă expresia finală a umorului cosmic. El nu este altceva decât o unitate desprinsă din conștiința divină care și-a dedicat existența temporară unei bătălii tragi-comice pentru o sarcină vizibil imposibilă. El insistă și e hotărât să dovedească faptul că universul și el însuși reprezintă doar ansambluri accidentale de materie și că nu există nici un creator. Un ateu a uitat complet că e de origine divină, nu crede în existența lui Dumnezeu și poate chiar să-i atace cu pasiune și violență pe toți credincioșii.”

Și Grof conchide apelând la cuvintele poetului și filosofului indian Aurobindo Ghose, care afirmă că un ateu nu-i altceva decât un mic Dumnezeu care se joacă de-a v-ați ascunselea cu el însuși.

Probabil că așa face și jurnalistul CTP, scoțând de pe fața sa o mască și punând alta, asemănătoare la loc.

Jocul său e, deopotrivă, malefic și grotesc.

 

Nichita Danilov este scriitor și publicist

Publicitate și alte recomandări video