Întrebări neliniştitoare la sfârşit de an

La nivelul vibraţiilor, al undelor şi al câmpurilor cuantice se pare că nu există o mare diferenţă între materia vie şi materia anorganică. Experimentele făcute de biofizicieni în diverse laboratoare de pe mapamond au dovedit faptul că particulele care alcătuiesc organismele vii emit aproape aceleaşi semnale ca particulele din care e compusă materia moartă. Universul se comportă extrem de coerent şi echitabil fără să facă compromisuri şi să încline balanţa spre una sau spre alta. Plecând de aici, putem oare căuta forme de viaţă şi de raţiune, de instinct şi de calcule, în materia, indiferent de stare, din care e alcătuit universul? Privită din această perspectivă, atât naşterea, cât şi moartea, dispariţia şi apariţia noastră pe pământ, ţin mai mult de hazard şi de magie, decât de evoluţie şi de biologie.

Legat de acest subiect, prietenul meu Dan Perşa, poet şi prozator admirabil, tarkovskian în felul lui, mi-a scris că a citit recent cartea lui Dr. David Frawley (Pandit Vamadeva Shastri/ Mantra yoga şi sunetul primordial), autor a peste 30 de cărţi despre spiritualitatea hindusă, care afirmă că „lumea e creată din vibraţie, iar vibraţiile sunt infinite combinaţii ale literelor alfabetului”. O idee similară pare şi în Geneza Vechiului Testament, unde se spune că la început a fost cuvântul şi Cuvântul era Dumnezeu.

Faptul acesta mă duce cu gândul şi la afirmaţiile înţeleptului Rabbi Eliahu Itamari din Smyrna care studiind tainele învăţăturii rabinice a ajuns la concluzia că Tora nu reprezintă altceva decât numele Sfânt al lui Dumnezeu şi că ea, această scriere sacră, ar fi fost iniţial alcătuită dintr-un amalgam încâlcit de litere, a căror ordine ulterioară făcută în mod direct şi progresiv de către voinţa divină, în strânsă corelaţie cu lumea materială şi fără intervenţia unui scriptor uman, a dat naştere universului existent, ce continuă să se dezvolte, cum altfel, decât prin invocarea şi recitirea Torei… Sublimă teorie. Şi sublimă imagine despre Dumnezeu.

*

Din ce în ce mai straniu, pe fondul evenimentelor de acum, sună cuvintele lui Malraux, care păreau atunci când au fost emise o butadă: „Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc!” Ne înfundăm mai mult în ultima variantă. Fiinţa lui Dumnezeu pare să fi fost alungată din lume. El pribegeşte acum într-un alt timp şi alt spaţiu.

În locul lui, mai marii lumii acesteia au ales armele.

Au ales crizele.

Au ales virusul.

Au ales manipularea încercând să ne şteargă din memorie faptul că suntem nişte fiinţe create de Dumnezeu, fiinţe care posedă conştiinţă şi liberul arbitru.

*

Poeta Alexandrina Tulics trăieşte cu ferma convingere că poezia va salva lumea, şi asta deoarece pentru ea poezia înseamnă cunoaştere profundă a propriului său eu, în sensul sublim al cuvântului.

Poeta a văzut lumina zilei în oraşul Sfântu Gherghe, judeţul Covasna, a stat o perioadă bună la Timişoara, apoi, în 2007, a plecat din România şi s-a stabilit în America, la Delafield, un orăşel de circa 8500 de locuitori, situat în comitatul Waukesha, Wisconsin. Datorită numărului mare de lacuri, colţul de nord-vest al comitatului Waukesha, în care se află, şi Delafield, este denumit de către localnici „Lake Country” (ţara lacurilor); prin urmare Delafield e un loc minunat în care Dumnezeu, dar şi poezia îşi fac simţite prezenţa pe pământ, în apă şi pe cer. Acolo „stelele deschid uşa” în fiecare noapte pătrunzând în sufletul omului, acolo poeta, îngenuncheată lângă prag, îşi înalţă rugăciunea spre bolta cerească, în timp ce „mestecenii şi arţarii îşi mişcă încet frunzele” răscolite de „un vânticel grijuliu”, foşnind nu departe de tronul ceresc. Acolo, mâna Domnului împinge norii aşezându-i unul după altul, clădind din ei „o colibă” pentru sufletele credincioşilor care îşi deschid larg ochii spre înălţimi, dar nu-l văd, pentru că adevăratul cer în care sălăşluieşte Domnul e chiar sufletul lor.

Întâlnind-o recent la lansarea cărţii sale de versuri, intitulată „Spre Tonul ceresc”, apărute la editura Princeps Multimedia, în regia poetului Daniel Corbu, amintindu-mi şi de Mihai Ursachi, care a stat şi el în exil vreme de aproape un deceniu în SUA, am vrut s-o întreb dacă poezia se simte la ea acasă în America. Dar n-am mai întrebat-o, răspunsul mi l-am dat eu singur, zicând că poezia se simte acasă oriunde, dar mai cu seamă nicăieri, deci, nici în America, unde vremea marilor poeţi a apus demult. Azi America produce din ce în ce mai puţină poezie, produce în schimb, tocmai din această pricină, enorm de mult arme, pe care le trimite pe toate continentele şi mai cu seamă în Europă.

Eu aştept însă ca dragostea faţă de marea poezie să se întoarcă în America, astfel ca sufletul lui Walt Whitman să se odihnească pe pământul american în pace. Căci iată în ce fel de oraş şi ţară ar fi vrut să trăiască autorul „Firelor de iarbă”: „Mi s-a arătat în vis un oraş care nu poate fi biruit chiar dacă s-ar năpusti asupra lui tot restul pământului,/ Şi-am visat că era noul oraş al Prieteniei,/ Şi că-n acel oraş, mai presus de toate, era preţuită o robustă şi mare iubire,/ Şi se vedea că era aşa din tot ce făceau cetăţenii acelui oraş în tot ceasul,/ Şi din privirile şi din toate vorbele lor.”

Să sperăm că acest oraş să se nască, nu în altă parte, ci în America, departe de New York şi aproape de Delafield din Wisconsin.

*

Adresându-se senatorilor pentru deblocarea fondurilor destinate războiului nedrept din Ucraina, preşedintele Joe Biden, trecând peste orice retorică, a adus un ultim argument, în aparenţă imbatabil. Mai pe scurt, domnia sa a spus că acest război e mai mult decât profitabil pentru America. Economia se dezvoltă, vânzările de arme cresc. Sumele care se întorc în visteria Statelor Unite stimulează industria. Apar, în diferite state, zeci sau chiar sute de mii de noi locuri muncă pentru americani. Cu alte cuvinte, americanii prosperă şi nu trăiesc cu teama nesiguranţei zilei de mâine.

Argumentul preşedintelui Biden e, totuşi, unul cinic, de o gravitate care poate afecta imaginea pe care o avem noi despre rolul jucat de SUA în lume. Mă şi mir că în cercul său de consilieri nu s-a găsit unul să-l tragă de mânecă.

Luând cuvântul, preşedintele nu a vorbit nici despre democraţie, nici despre libertate, nici despre încălcarea independenţei şi a suveranităţii unui stat, nici despre alte principii nobile. A vorbit doar despre profit.

Te apucă pur şi simplu fiorii să ştii că un nou loc de muncă creat pe un continent, seamănă moarte pe alt continent. Mărturisesc că nu aş fi vrut să aud astfel de cuvinte din gura unui preşedinte. Dacă un alt lider ar fi spus aceeaşi idee, situat de cealaltă parte a Oceanului, ar fi luat foc toată Europa. Dar lui Joe Biden i se iartă astfel de derapaje.

Se iartă şi nu se iartă, căci iată, republicanii din Camera Reprezentanţilor, călăuzindu-se nu numai după interese, ci şi după instinct, au votat în unanimitate pentru deschiderea unei proceduri de impeachment (punere sub acuzare) a preşedintelui Joe Biden, acuzându-l „că şi-a folosit influenţa pe vremea când era vicepreşedintele lui Barack Obama (2009-2017) pentru a-i permite fiului său să facă afaceri dubioase în China şi Ucraina”.

Pe fondul acestor acuzaţii, cuvintele preşedintelui american sună şi mai straniu.

După cum vedem, democraţii îl apără. Republicanii îl atacă. Dar oare ce spun americani de rând? Le convine să ştie că noile locuri de muncă, dincolo de faptul că generează prosperitate Americii, acoperă vechiul continent cu zeci şi sute de mii de morminte?! Şi ce zic sau măcar ce gândesc în sinea lor partenerii strategici ai SUA, ţări care au găuri negre în buget şi ale căror economii se apropie de colaps? Profită şi ele de pe urma producţiei înfloritoare de armament din SUA? În Germania se închid lanţuri industriale, în Franţa au fost mişcări de stradă fără precedent datorate politicii economice a preşedintelui Macron, în România, dincolo jafurile făcute în perioada pandemiei şi de găurile bugetare provocate, printre altele şi de război, s-a proclamat austeritate bugetară.

Dacă America se dezvoltă de pe urma industriei de armament, de ce Europa sărăceşte? Logica preşedintelui Biden e una cât se poate de limpede: cu cât va dura războiul mai mult, cu atât ne vom îmbogăţi mai tare. Conform spuselor lui Biden, rezultă că SUA are tot interesul ca Rusia să nu fie înfrântă prea repede şi nici Ucraina să nu câştige prea curând.

Preferam să aud un altfel de adevăr, mai omenesc, mai liniştitor pentru noi cei care trăim într-o zonă a Europei ce a avut parte de două războaie devastatoare, urmate de o serie de dictaturi comuniste. Aici mormintele încă supurează, iar amintirea oamenilor e legată de sărăcie, de teroare şi umilinţă. Am fi avut nevoie aici, vorbesc de Europa de Est, în care includ şi Ucraina, şi Moldova, şi Georgia, şi alte ţări din fostul lagăr sovietic, de un nou plan Marshall, care ne-ar fi adus şi linişte, şi prosperitate.

Războiul nu ne aduce decât nesiguranţă, suspiciune, neîncredere şi moarte.

 Pe termen scurt, această politică poate avea succes. Pe termen lungă însă, Europa va sărăci şi se va degrada atât de mult, încât America se va trezi în situaţia că nu va mai avea decât vasali, nu şi parteneri de acelaşi rang. Pe fondul acesta de neîncredere ce îşi face simţită prezenţa în Europa, China are toate şansele să-şi extindă şi în această parte a lumii dominaţia. Semnalul a fost deja dat de însuşi Ursula von der Leyen, care i-a făcut recent o vizită de curtoazie, luând cu ea toată suita sa, domnului Xi Jinping.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist

Publicitate și alte recomandări video