Investițiile în comunism

La finele anilor ’80, când eram un brav profesor de științe sociale la un liceu industrial din Botoșani, trebuia să predau, între altele, o lecție la Economie politică cu un titlu expresiv „superioritatea industrializării socialiste față de cea capitalistă”. Ceea ce era amuzant, pe lângă ridicolul afirmației în sine, era faptul că analizele comparate ale statisticilor indicatorilor economici din deceniul al nouălea erau raportate la anul 1938 – „de maximă anvergură a capitalismului românesc”. Ce discutam oarecum ironic cu cei câțiva elevi mai luminați era desigur premisa falsă și manipulatoare că dacă ar fi rămas capitalistă România nu s-ar mai fi dezvoltat deloc în următorii cincizeci de ani și noroc de partidul muncitoresc că ne-a adus, de la ruși, progres și bunăstare. Trecem desigur aici peste realitatea industriei românești – mult bocită azi de diverși ipochimeni – care era complet ineficientă, energofagă și care producea pe stoc nereușind să vândă decât sub costurile de producție în țările africane unde Ceaușescu se plimba ca un frate mai mare generos pe banii noștri. Contrar multor mincinoși de azi, România era înapoiată industrial și doar vag eficientă economic, dărâmată după criza petrolului și îndatorată internațional, fiind competitivă (locul al patrulea în lume, se spune) mai ales pe piața armamentului ieftin vândut țărilor din lumea a treia, „nealiniate”, cu atât mai vârtos, cu cât propaganda răgea (ca și zbierătorii kremliniști de azi!) sloganuri pacifiste, adormitoare și ipocrite. Totuși, nu se poate nega o politică destul de susținută pentru investiții a conducerilor comuniste postbelice din țara noastră. Nu e aici locul pentru o analiză riguroasă a acestui subiect, dar mărturisesc că în ultimii ani am început totuși să reconsider această chestiune pe care o tratam mai curând ironic. Și nu numai văzând politica de investiții, industriale și imobiliare, a României capitaliste din ultimele trei decenii și jumătate.

Până în 1990, percepția noastră despre lumea democratic-liberală, capitalistă, era una fantasmatică, izvorâtă din lecturi, din filme, din reviste și, mai ales, din visurile noastre despre acea lume. De aceea, critica comunistă, propagandistică, ni se părea hilară. Era astfel, dar fiind lipsiți de orice experiență directă tindeam să atribuim acelei lumi în care nu puteam trăi decât în vis perfecțiuni inexistente și un standard ideal de bunăstare așa cum apărea el, frugal, în „pachetele” trimise din străinătate. Cum însă lumea comunistă era și este încă în anumite colțuri ale planetei un exemplu direct de asuprire, ticăloșie, minciună, sărăcie și lipsire de libertate e evident că nu se poate vorbi de critica lumii libere ca o strategie de a sluji, complice, utopia sângeroasă a comunismului, așa cum iresponsabil o fac mulți tineri din contemporaneitate. Să revenim totuși la socialismul românesc.

Orașul Iași, capitală a Moldovei de la Alexandru Lăpușneanu încoace și centru spiritual al ortodoxiei încă din Evul Mediu, a fost un oraș cosmopolit cu o puternică componentă creativă și artistică, cu boieri occidentalizați și cu instituții moderne până la momentul de altruism sinucigaș când a predat frâiele puterii valahilor de pe Dâmbovița. Totuși, și în secolul trecut forța orașului era importantă și a și fost recunoscută ca atare. Dacă însă întrebați generațiile mai noi despre cum își închipuiau orașul în perioada interbelică, veți vedea că sunt, de regulă, proiecții entuziaste care sunt departe de adevărul arhivelor. Mai mult, cum aici a fost linie a frontului și distrugerile făcute de haita de barbari ai Armatei Roșii au fost majore, puțină lume își poate imagina cum arăta Iașul în 1948, spre exemplu. De aceea, expoziția de la BCU poate fi un excelent memento pentru curioși. De aici trebuie pornit atunci când judecăm, fără patimă, reconstrucția orașului operată de comuniști. Pentru atmosfera Iașului anilor ’50 recomand publicului educat un minunat roman scris de Lucian Dan Teodorovici, Matei Brunul, una dintre cele mai importante scrieri din literatura română postdecembristă. Pe acel fundal, de moloz și teamă, de case chircite și maidane, s-a articulat planul urbanistic modern (atât cât se putea!) al anilor ’60. Atunci s-au construit cartiere de blocuri mai aerisite, cu vegetație, precum Ciurchi (ocazie cu care, să nu uităm, a fost strămutat cimitirul evreiesc pe locul lui rămânând o mândră toloacă pentru fotbal) sau Cantemir. E drept că tot în acele vremuri s-au făcut și marile prostii urbanistice care mutilează și azi Iașul: obturarea axei Copou-Palat prin construcția sediului telefoanelor și a monstruoaselor blocuri turn din Piața Unirii, dărâmarea clădirii Jockey Club pentru a se face Casa Tineretului (azi a studenților!), dărâmarea Academiei Mihăilene pentru a se construi hidoșenia de Cinema Victoria și apoi blocul zis „Tarom” și multe altele. De altfel, pozele de după război arată cum Piața Unirii a fost cea mai afectată de bombardamente, singurele repere neschimbate rămânând Palatul Braunstein și Hotelul Traian. Totuși, fața orașului s-a schimbat la finele anilor ’60. Hotelul Unirea, Casa Pătrată, o serie de fabrici mari și alte investiții administrative făceau ca Iașul să aibă un aer mai occidental la începutul anilor ’70. După Tezele din iulie 1971 și, mai ales, după cutremurul din 1977 (care a oferit pretextul nesperat pentru demolări extinse de case vechi pe axa bulevardului Dimitrov – fost Brătianu, azi Independenței) a început nebunia aglomerării irespirabile de blocuri și proliferarea cartierelor-dormitor, fără parcuri și vegetație, dar totuși cu minime dotări sociale: școală, grădiniță, dispensar, poștă, librării. Atunci au fost valuri de demolări și de case monument de arhitectură care ar fi meritat a fi păstrate, dar care au căzut secerate de planurile urbanistice din ce în ce mai sufocante. Sigur că, pe măsură ce paranoia lui Ceaușescu creștea, institutele de proiectare trebuiau să-și acordeze activitatea la cerințele partidului chiar dacă erau în subordinea Consiliului Popular Județean. Dar, după cum ar fi bine să ne reamintim, partidul comunist era „forța conducătoare” și, neîndoielnic, el poartă răspunderea pentru derapajele arhitecturale și urbanistice ale vremii. Căci, să nu uităm lozinca tovarășului Lenin: „Comunismul este puterea sovietelor plus electrificare”. Și cam așa a fost.

Iară noi? Noi, epigonii…? Eu stau în blocuri comuniste (la confort I, ce-i drept!) de când m-am născut și până azi și nu prea sunt la curent cu piața imobiliară „superioară” a capitalismului de cumetrie de la noi. Văd doar așa, de la depărtare, escrocherii șocante de „blocuri pe orizontală”, de construcții în care vecinii își dau mâna de la un bloc la altul, de o stupidă și scandaloasă ocupare a fiecărui petec de iarbă de câte o măgăoaie cu zece etaje, de multe ori fără acte, de hectare întregi de căsuțe trase le copiator cu zecile, de mă întreb care sunt, bre, realizările imobiliare ale capitalismului în zbor? Nu mai amintesc, că n-are rost, de împărțirile meschine cu „open space”, de materialele mizerabile, de pereții permeabili de rigips, de lipsa parcărilor, a spațiilor de joacă, a spațiilor sociale amintite mai sus pe care primarul Manciuc, ciocănar la Nicolina, le cerea arhitecților când veneau cu machetele să propună crearea cartierelor muncitorești Alexandru cel Bun și Mircea cel Bătrân pe șesul inundabil al Bahluiului unde era un hipodrom și cocioabele țigănești din dosul Gării. Da, fotografiile din expoziția amintită la fel ca și cele de la arhive împreună cu proiectele de urbanism și de sistematizare ale timpului sunt un bun punct de plecare pentru studiu, într-adevăr. Însă eu, care trebuie să trec zi de zi prin strunga sufocantă a zecilor de mașini parcate pe strada Oancea la intrarea pentru bolnavi a spitalului de copii, mutată cretin în spate, prefer să-mi smulg din creier cuvântul sistematizare pentru a evita vreun AVC, singurul gând care mă alină fiind acela că, Slavă Domnului!, nu stau în afara Iașului ca să trăiesc zilnic coșmarul orelor de vârf. Dar pentru enervanta, scandaloasa, insuportabila, iritanta, nebuneasca, inacceptabila, rușinoasa și sufocanta trecere de pietoni nereglementatăⁱ nici azi de la Palatul de Justiție, iau pastile cu pumnul. Unde ești tov. Ionescu-Baiazid cu investițiile tale?

ⁱCe naiba o fi așa de greu să se pună semafor pentru pietoni și galben intermitent pentru mașini?

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naționale, Filiala Iași și scriitor

Publicitate și alte recomandări video