Discuţia purtată marţi seară de Klaus Iohannis, în calitate de moderator, cu o mână de jurnaliştii selectaţi de Palatul Cotroceni, după criterii netransparente, nu trebuie percepută ca o dezbatere electorală. Am asistat la o conferinţă de presă, bizară prin format, dar bine organizată şi, per total, elegantă, a unui preşedinte aflat la jumătatea mandatului de 10 ani. Am fost martorii unui eveniment neobişnuit: după 5 ani, şeful statului şi-a găsit o fereastră de două ore în calendar să dialogheze liber cu presa. Şi, prin intermediul camerelor TV, românii şi-au putut face o primă impresie despre omul care conduce „destinele ţării” de pe vremea când puţini ştiau cum arată un smartphone.

Ce-am aflat despre preşedinte după întâlnirea de marţi? Să începem că bilele albe. Iohannis a părut mult mai bine pregătit decât la ultima „încleştare” televizată, duelul cu Victor Ponta, din 2014. A arătat că stăpâneşte bine prerogativele constituţionale ale preşedintelui, că este familiar cu marile dezbateri interne/internaţionale, că are opinii instituţionale bine conturate, că îi place, uneori, să pună o amprentă personală în politicile publice. A arătat ca un angajat care a învăţat fişa postului la locul de muncă şi nu mai poate fi concediat doar pentru că nu interacţionează suficient cu colegii sau preferă excursiile cu soţia, în locul team-building-urilor. Marea surpriză, Iohannis n-a mai părut un robot, care repetă impersonal lecţia consilierilor, ci un politician, care şi-a însuşit lecţia consilierilor şi o repetă volubil, pe alocuri, cu note personale. Ca un tocilar care vibrează la figurile de stil din poezia învăţată pe de rost.

Şi cum robotul Iohannis nu dădea erori, a făcut-o politicianul Iohannis. Bilele negre. Întrebat despre amânarea referendumului pe justiţie, anunţat iniţial după OUG 13, dar promovat cu o întârziere de 2 ani, preşedintele a invocat nişte studii sociologice care l-au împins să amâne invitaţia la urne. Până când Administraţia Prezidenţială nu va pune la dispoziţia publicului „studiile” cu pricina, răspunsul lui Iohannis rămâne un şiretlic ieftin, de politruc obişnuit să ducă jurnalistul cu vorba. Ciudat că Moise Guran nu a insistat. De bine, de rău, la această întrebare preşedintele a avut un răspuns. La altele, nu. „De ce nu a anunţat personal revocarea lui Kovesi? - „Aşa mi s-a părut cel mai potrivit la momentul respectiv” (Vorba lui Iordache - „Altă întrebare”), „E conştient de ostilizarea parţială a mediului online pentru refuzul de a avea o dezbatere?” - „Dacă tragem linie, numărul urmăritorilor e în creştere, înseamnă că lucrurile au fost bine înţelese” (Penibil răspuns. Şi la Firea a explodat numărul de urmăritori pe FB după incidentul cu Halep, de a trebuit să-şi suspende contul de la atâtea „urări”), „Regretaţi că în 2009 aţi stat în tabăra lui Geoană?” - „Atunci aşa vedeam lucrurile” (Răspuns oferit după ce în preambulul discuţiei afirmase că „timp de 30 de ani PSD a inhibat dezvoltarea României”. Nu e clar. 20 de ani a fost de acord cu „inhibarea” sau 20 de ani n-a ştiut ce înseamnă PSD?), „Aţi avut informaţii că se ajunge la ce s-a ajuns în 10 august?” - „Am luat legătura cu structurile din zona securităţii, dar deja paguba se produsese” (Când a luat legătura? Toată lumea înţelegea de la prânz că evenimentele vor degenera), „L-aţi mai numi pe Cioloş premier?” - „L-am numit atunci premier pentru că atunci mi s-a părut o soluţie” (Tot vorba lui Iordache).

Nu e cârcoteală. În condiţiile date, societatea e suficient de matură să-i mai ofere lui Iohannis un mandat. Şi nu e neapărat rău că preşedintele a început să se exprime ca un politician. Din contră. E posibil să descoperim în următorii 5 ani un preşedinte mult mai implicat în dezbaterile din societate şi mult mai tranşant în relaţia cu guvernul, care are ghinionul de a fi „al lui”. Senzaţia pe care a lăsat-o marţi Iohannis e că a deprins jocul politic, îi place, şi îşi va urmări obiectivele propuse, indiferent de planurile actualilor susţinători. Au fost nişte priviri „nemţeşti” aruncate spre locurile din sală unde chicoteau Orban, Bogdan şi Gorghiu, care ar trebui să-i pună pe gânduri pe liderii PNL.