Pentru că la 21 iulie s-au adunat nouă decenii de la naşterea sa, iar la 19 august vom aniversa 140 de ani de la apariţia în lume a lui George Enescu, sunt convins de justeţea luminării preferenţiale pe parcursul însemnărilor de faţă a calităţilor lui Ion Baciu ca interpret al muzicii lui Enescu, a concepţiei sale despre modul cum înţeleg românii să-i cultive creaţia. Gândurile dirijorului Baciu, exprimate public în 1971, îşi păstrează o uimitoare, inclusiv o nedorită actualitate.

Am citit confesiunea lui Ion Baciu despre atracţia fundamentală pentru muzica lui George Enescu ani buni după ce i-am ascultat versiunile interpretative în sala de concert, prin mijlocirea înregistrărilor. Întâia sa mărturisire publică despre atracţia pentru opus-urile lui Enescu nu a fost o înşiruire de cuvinte frumoase, relativ sau puţin convingătoare pe plan conceptual-muzical, cum s-a dovedit în cazul altor dirijori români, ci o profesiune de credinţă respectată mereu. „Prima şi imediata justificare se află în frumuseţea de o rară profunzime expresivă a acestei opere, în sensurile ei scrutând adâncimile existenţei omeneşti, în sensibilitatea ei vorbind despre acea mare puritate a sufletului românesc. M-am gândit de multe ori că muzica lui Enescu poate fi comparată cu o imagine sonoră peste veacuri a minunatelor noastre mănăstiri moldoveneşti. Într-un cuvânt […] nimic mai firesc decât acea sinceră bucurie, sinceră emoţie ce o trăiesc în calitate de interpret ori de câte ori mă întâlnesc cu partiturile enesciene. Este o lume artistică ce mă convinge, cu care pot comunica, şi mai ales, care îmi permite să o slujesc de pe poziţiile acelui nobil ideal de onestitate şi dăruire interpretativă.” („Muzica”, nr. 4, 1971, pag. 25)

O explicaţie a variantelor excepţionale conferite de Ion Baciu creaţiilor simfonice enesciene atinge, dincolo de profesionalismul său ireproşabil, „corzile” personalităţii psihic-artistice în rezonanţă cu tumultul melodic-afectiv extravertit al romantismului şi postromantismului (Ceaikovski, Schubert, Saint-Saëns, Brahms, Richard Strauss, Şostakovici), cu murmurul interior al climatului afectiv, indeciziile armonice, rafinamentul nuanţelor, poezia detaliului cromatic ajunsă la panorama impresiilor grandioase de pe muntele vrăjit al partiturilor de factură, expresie şi sonoritate impresionistă (Debussy, Ravel). Nu numai acestea. Tot ce a acumulat Enescu din muzica europeană academică s-a reorganizat într-un superior spirit de sinteză pe care Ion Baciu l-a înţeles, l-a respectat lucid, pios.

Altă explicaţie a valorii interpretărilor sale este identificarea totală cu visul enescian, în care s-au adunat imaginile româneşti de o adâncă sensibilitate. Cele două caracteristici au avut ca sprijin maturitatea, echilibrul lipsit de efuziuni. Totul s-a concretizat prin învăluire într-un joc spiritual al contrastelor apte să definească, să completeze impresionant, spectaculos gândul componistic enescian. De aici rezultă rezistenţa în timp a versiunilor realizate de Ion Baciu. Argumentele în favoarea statutului de capodopere au rămas înregistrările Simfoniei a II-a în la major opus 17, Simfoniei a III-a în do major opus 21, opera „Oedip”. Din nefericire, actualitatea gândirii, a sublimării artistice de care a dat dovadă Ion Baciu în anii 1975-1985, de la prima înfăţişare la Iaşi sub formă de concert a operei „Oedip” la ultima participare a sa cu orchestra Filarmonicii „Moldova” în Festivalul Internaţional „George Enescu”, continuă să reflecte mentalităţile româneşti în privinţa cultivării serioase, sincere, eficiente a creaţiei celui mai important compozitor român. În interviul din care am citat mai sus, Baciu şi-a exprimat curajos opinia în acest sens: […] „Vorbim mult despre Enescu, i-am dedicat un concurs şi un festival internaţional, i-am aprofundat muzica în nenumărate studii muzicologice etc. Îndrăznesc totuşi să afirm că în afara cercului de specialişti (nu mă refer doar la muzicieni ci la majoritatea oamenilor de artă din ţara noastră), adevărata semnificaţie valorică, adevărata şi concreta semnificaţie muzicală a paginilor enesciene scapă în bună măsură auditoriului larg. În conştiinţa de masă am sădit un respect simbolic faţă de nume, dar n-am reuşit încă să familiarizăm propriuzis auditoriul larg cu muzica sa, n-am reuşit să asigurăm acestei opere popularitatea scrierilor unui Sadoveanu sau Arghezi de pildă (pentru a nu depăşi epoca de referinţă). Se cunosc cel mult Rapsodiile Române, dar nu lucrările ce reprezintă cu adevărat marea artă enesciană. Şi, pe plan naţional cel puţin, o asemenea situaţie mi se pare nefirească.” („Muzica”, nr. 4, 1971, pag. 25). Rămâne de observat că în privinţa receptării muzicii lui Enescu în lume, profeţia elevului iubit al lui Enescu, violonistul Yehudi Menuhin, a devenit realitate - abia în secolul XXI Enescu este descoperit. Dar cuvintele lui Ion Baciu despre receptarea lui Enescu la el acasă, publicate cu o jumătate de secol în urmă, au rămas întristător de actuale...

În aceeaşi sferă (prea largă) a neîmplinirilor întârzie atitudinea de astăzi a factorilor de decizie în domeniul muzical românesc: exceptând cd-ul realizat în anul 2005 de Universitatea Naţională de Arte din Iaşi împreună cu Societatea Română de Radio, cd ce memorează secvenţe din concertele orchestrei Conservatorului „George Enescu” în 1969-1970 la Ateneul din Bucureşti, disc foarte valoros ca versiuni muzical-artistice şi performanţă tehnică, dar absent din circuitul comercial pentru că a fost gândit doar sub formă documentară, nici una din înregistrările de patrimoniu ale lui Ion Baciu nu figurează pe suporturi magnetice moderne. Simfoniile de Enescu, recitalurile de operă (Viorica Cortez, Eugenia Moldoveanu), concertele (Dan Grigore) îşi dorm somnul uitării pe vechile discuri de vinil aproape imposibil de folosit astăzi... Nici în presă nu am găsit un rând despre această personalitate emblematică a muzicii româneşti - Ion Baciu... Este încă o dovadă că nu ştim/nu vrem să ne preţuim valorile...

Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog şi profesor