Ion Creangă, bufon al curţii junimiste

marți, 16 aprilie 2019, 01:52
1 MIN
 Ion Creangă, bufon al curţii junimiste

Ţăranul din Humuleşti şi-a luat, în posteritate, revanşa, bufonul a devenit personajul principal într-o naraţiune cu sensurile schimbate, care este istoria literaturii române.

Cu Povestea poveştilor a lui Ion Creangă ne aflăm în faţa unui caz dificil de administrat hermeneutic, cel puţin pentru criticul român, crescut într-o cultură a pudorii; dacă ar fi fost scrisă de orice alt scriitor, snoava ar fi putut fi ignorată sau tratată ca o poznă oarecare, ieşită din neseriozitatea vreunui marginal. Dar ea îi aparţine unui autor clasic, situat, în toate epocile, în miezul canonului, fie el estetic, fie el (mai ales) şcolar. Creangă este principala sursă a mitologiei copilăriei în cultura română, el a descris, în celebrele sale Amintiri, "copilăria copilului universal", cum spune un mare critic, G. Călinescu, şi cum învaţă, încă de mici, fiecare dintre noi în şcoală. Aşa încât, "măscările" unui clasic devin de la sine canonice, iar cele două poveşti "corozive" ale lui Creangă s-au fixat, după ce au fost publicate pentru prima oară în ediţia critică realizată, în 1939, de G.T. Kirileanu, într-un tiraj extrem de restrâns (50 de exemplare), dar mai ales după ce au fost retipărite până la saţiu după 1990, ca un reper obligatoriu al literaturii licenţioase de limbă română, care legitimează orice tentativă similară de detabuizare a limbajului literaturii.

Şi mai interesant e faptul că autorul şi-a scris cele două texte dezinhibate, Povestea lui Ionică cel Prost (poreclit ş Irimiea) şi Povestea poveştilor, cu un scop cât se poate de punctual şi le-a destinat unui circuit închis, eminamente privat: pentru a distra societatea Junimii, alcătuită din intelectuali subţiri, cu studii în Germania sau în Franţa, cu mare putere politică în epocă şi care au pus România pe drumul modernizării la finele secolului al XIX-lea. Avem, pe de o parte, mărturiile memorialiştilor junimişti, care, ieşiţi, când şi când, din scorţoşenia lor aristocrată, plictisiţi de sterilitatea lor culturală care se mutase în politică, îşi dădeau, la banchetele societăţii, în petec, amintindu-şi de tinereţile lor de dinainte de a se instituţionaliza. Şi atunci, textele "primitive" ale lui Creangă picau cum nu se poate mai bine, peste cognacul de la sfârşitul banchetului. Să nu ne amăgim: acesta este rolul pe care i-l rezervaseră lui Creangă, de bufon al curţii junimiste. Aşa l-au perceput, atât au înţeles din el. O spune Iacob Negruzzi: "Ce fericită achiziţie pentru societatea noastră această figură ţărănească şi primitivă a lui Creangă! Tobă de anecdote, el avea totdeauna câte una disponibilă, fiind mai ales cele «corozive» specialitatea sa, spre marele haz al lui Pogor, a lui Lambrior, ba se poate zice – afară de Naum – a tuturor junimiştilor. Când râdea Creangă, ce hohot, plin, sonor, din toată inima, care făcea să se cutremure păreţii!" Pe scurt, domnii subţiri se amuzau teribil de grosolăniile ţărănoiului! Ironia timpului, cinismul lui face ca azi junimiştii să fi devenit palide figure care gravitează în jurul câtorva mari scriitori, precum Mihai Eminescu şi Ion Creangă. Ţăranul din Humuleşti şi-a luat, în posteritate, revanşa, bufonul a devenit personajul principal într-o naraţiune cu sensurile schimbate, care este istoria literaturii române. Şi celălalt memorialist al Junimii, G. Panu, aminteşte despre amuzamentul general când Creangă îşi depăna poveştile "pe uliţa mare", "acelea ce nu le putea scrie şi publica". În mod clar, ele nu au fost destinate publicării, de vreme ce junimiştii se simţeau permanent supravegheaţi de vigilenţa unui cititor puritan, obişnuit a evalua totul moral, pe care căutau să îl educe şi estetic şi pe care îl numeau generic "duduca de la Vaslui". Dar de scris, iată, le-a scris. Chiar dacă le-a dat o destinaţie particulară şi le-a tratat cu destulă nepăsare ulterior.

Prima dintre poveştile licenţioase, Povestea lui Ionică cel prost, mai reuşită literar decât Povestea poveştilor, dar mai convenţională lexical, a avut mai multe manuscrise, unele autografe, altele copiate de altcineva, dar cu adnotările autorului. Junimiştii de vază precum Iacob Negruzzi sau Titu Maiorescu deţineau astfel de trufandale, semn că textele lui Creangă circulau într-un fel de samizdat cauzat de cenzura morală, nu de cea politică… Caracterul absolut ocazional al acestor poveşti este marcat şi de autorul lor, care nu ezită să le dateze şi să le fixeze destinaţia: primul dintre ele se încheie cu următoarea însemnare: "Scrisă de Ioan-Vântură-Ţară, în Iaşi, la 22 octombrie 1876 şi dedicate cărăcudei din Junimea îmbătrânită în zile rele, la prilejul aniversării a treisprezecea, numărul dracului." Caracuda era alcătuită din membrii de rangul al doilea al societăţii… Manuscrisul Poveştii poveştilor ajunge dintr-un noroc la posteritate: este găsit printre hârtiile lui Eduard Gruber, după moartea lui în ospiciu. E un manuscris autograf, aşternut pe hârtie cu cerneală neagră, ocupând 13 pagini. În mod evident, autorul a revenit în mai multe rânduri asupra lui, dovadă ştersăturile, modificările, însemnările marginale.

Merită comentate şi cele două datări diferite: "Sâmbătă, 1877, octombrie 22", respectiv "1878, noiemvrie 12". E o perioadă extrem de importantă pentru România (regat tânăr, format abia în urma unor conjuncturi favorabile internaţionale în 1859, când Moldova şi Ţara Românească se unesc), pentru că, în cadrul Războiului Ruso-Turc, în mai 1877, România îşi proclamă independenţa faţă de Imperiul Otoman, refuzând să mai plătească tributul, apoi participă la lupte grele, sângeroase la Plevna sau la Griviţa şi, în urma tratatelor din 1878, este recunoscută oficial ca stat de sine stătător. Este un moment extrem de încărcat emoţional, la care literatura participă din plin, tematizând eroismul soldaţilor şi proiectând în mitologie ideea naţională. Este principala direcţie a literaturii din a doua parte a secolului al XIX-lea. Creangă contribuie şi el, după cum se vede, în felul său la emanciparea conştiinţei naţionale: creează de departe cea mai slobodă şi mai îndrăzneaţă viziune licenţioasă a literaturii române de atunci şi până la începutul secolului al XXI-lea, sfidând nişte prejudecăţi solide, un gust pudibond şi încălcând nişte tabuuri ferm apărate de morala publică. Şi nu e de mirare că e aşa: suntem încă în secolul în care Flaubert devine victima unui proces de lezare a moravurilor pentru scena amorului din trăsură, sugerat, nu descris ca atare în Madame Bovary, iar literatura engleză e fixată în convenţiile puritane ale victorianismului. În cultura română, puritanismul e mult mai solid şi nu e deloc întâmplător că doar cei mai erudiţi, cei mai cultivaţi dintre intelectualii publici, elita culturală şi politică a Junimii, gustă experimentele lui Creangă. Cititorul obişnuit ar fi fost, fără doar şi poate, şocat, jignit în morala sa mic-burgheză sau patriarhală.

Bogdan Creţu este director al Institutului de Filologie Română "A. Philippide", Academia Română, Filiala Iaşi şi profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi

Publicitate și alte recomandări video

Comentarii