Ion Iliescu și politica sa externă (II)

Am încheiat textul de săptămâna trecută cu observația că, după alegerile din 1992 și formarea coaliției cu ultranaționaliștii și nostalgicii vechiului regim, Ion Iliescu și grupul din jurul său înțeleg că, pe fondul destrămării statelor multinaționale din regiune și al eforturilor Rusiei de a-și reface influența în spațiul post-sovietic, integritatea și securitatea României trebuie căutate printr-un aranjament cu puterile occidentale. Este ceea ce încercau deja să facă cele mai multe dintre țările central- și est-europene, încurajate de opțiunea administrației Bill Clinton de a lua în calcul extinderea NATO și de afirmarea extinderii ca prioritate a nou-createi Uniuni Europene.

Administrația Iliescu era conștientă de neîncrederea cu care era privită în Occident și nu avea așteptări prea mari în ceea ce privește poziționarea României în plutonul candidaților, dar este obligată să facă toți pașii procedurali – și o face într-un ritm rapid. Guvernele postcomuniste intraseră într-o logică a competiției pentru admiterea țărilor lor în organizațiile occidentale și orice întârziere sau deviere ar fi fost sancționată de electorate, care susțineau puternic procesul. Astfel că președintele Iliescu și echipa sa trebuie să ia în calcul reorientări de politică internă, semnalându-le viitorilor parteneri că România nu face opinie separată. Spre exemplu, în toamna lui 1993 este închis dosarul neplăcut al Consiliului Europei, țara noastră dobândind, în sfârșit, calitatea de membru. La începutul lui 1994 devenim prima țară din fostul Tratat de la Varșovia care semnează Parteneriatul pentru Pace avansat de NATO, care era considerat ca o etapă în drumul către o posibilă admitere în Alianță.

În ceea ce privește relația cu UE, acordul de asociere semnat la începutul lui 1993 este semnificativ pentru că ne aduce pe aceeași grilă cu țări mai avansate în această privință, precum Polonia și Ungaria, și ne permite ca la scurt timp după intrarea sa în vigoare să înaintăm cererea de aderare (iunie 1995). De altfel, în acea lună are loc semnarea Declarației de la Snagov, un mare succes politic al lui Ion Iliescu, care își vede recompensate eforturile de pivotare către Vest printr-un document de susținere a integrării în UE semnat de toate partidele parlamentare, de la „pentagonala roșie” la opoziția radicală.

În paralel cu aceste eforturi, administrația Iliescu încearcă să înlăture, atât cât era posibil, neîncrederea marilor capitale occidentale – în special Washington, Londra și Berlin – în intențiile democratice și reformiste ale regimului său. Într-o anumită măsură, reușește, în sensul că începând cu 1994-1995 se deblochează contactele la nivel înalt, dar România nu poate fi un jucător important în cursa pentru atragerea unor investiții occidentale importante, inclusiv din cauză că atașamentul autorităților de la București față de proprietatea privată rămâne problematic. În fine, mandatul 1992-1996 este pentru Ion Iliescu relativ dens în plan diplomatic general, incluzând participări la diverse reuniuni internaționale și întâlniri cu șefi de state și guverne din numeroase țări – o linie normală, justificată inclusiv de faptul că era nevoie de repoziționat relațiile bilaterale cu diverse state, după sfârșitul perioadei comuniste și pe fondul transformărilor de la nivel global.

Din perspectiva politicii externe, mandatul 1992-1996 al președintelui Iliescu este, așadar, unul al adaptării. După cum s-a întâmplat și în cazul politicii interne, în toate dimensiunile ei, liderul de la Cotroceni se confruntă cu o realitate pe care trebuie să o accepte: România era supusă unor condiționări intense. Ele generau îndepărtarea de modelele politice valorizate de Ion Iliescu, ceea ce face ca și acceptarea lor să fie parțială și neconvingătoare. Dar după 1993-1994 nu mai poate exista nicio îndoială: nu există altă soluție decât adoptarea liniilor de bază ale regimului politic democratic și ralierea la blocul occidental. Trecerea în opoziție după înfrângerea din 1996 îl face pe Ion Iliescu să ezite, să revină la câteva dintre clișeele primilor ani ai deceniului, probabil și pentru că partidul său se vedea concurat de ultranaționaliști, dar până la urmă decide ca războiul politic împotriva guvernului de atunci, în care era oricum sigur de victorie, să nu compromită orizontul extern al viitorului mandat.

Publicitate și alte recomandări video