Ion Iliescu și politica sa externă (III)

După șase ani de putere, Ion Iliescu s-a văzut în postura de lider al opoziției și, într-o anumită măsură, a trebuit să ia o decizie importantă în materie de politică externă și integrare euroatlantică. Motivul a fost acela că o parte dintre alegătorii săi tindeau să rezoneze cu mesajul lui Corneliu Vadim Tudor, inclusiv prin denunțarea presupusului complot occidental împotriva României. Decizia a venit târziu, dar, din fericire, a fost aceea de menținere pe linia asumată în precedentul mandat. Cu siguranță că a ajutat și modificarea de atitudine a liderilor occidentali, care au înțeles că România nu poate genera un partener de dialog mai bun, după inevitabila prăbușire a Convenției Democrate.

Astfel, Ion Iliescu revine la Cotroceni, la sfârșitul lui 2000, din postura de lider matur și rezonabil, iar ieșirile populist-stângiste (ele nu au lipsit) sunt trecute cu vederea în schimbul angajamentului administrației de la București de a face ceea ce trebuie în plan internațional.

Negocierile cu UE încep destul de timid, dar România este pe listă și, cel puțin la nivel retoric, nu face opinie separată în raport cu statele mai avansate. Nu peste mult timp însă are loc evenimentul definitoriu al mandatului 2000-2000: atentatele din SUA, din 11 septembrie 2001. Pentru președintele României este o ocazie foarte bună de a înfățișa România ca aliat loial (chiar dacă încă neoficial) și, în sens mai larg, ca actor respectabil în sistemul liberal-democratic occidental. Urmează, se știe, invitația de aderare la NATO și încălzirea semnificativă a relațiilor cu SUA. Nu peste multă vreme, Ion Iliescu și guvernul său sunt puși în situația neplăcută de a lua partea uneia dintre taberele ce apar pe fondul crizei din Irak (2002-2003). Este greu de spus dacă din convingere sau din considerente tactice, România se raliază celorlalte țări postcomuniste și sprijină polul dominat de anglo-saxoni, în detrimentul celui franco-german. A fost o decizie grea, dar cel mai probabil corectă, inclusiv pentru că SUA a fost și este principalul garant al securității noastre naționale.

În ansamblu, agitația de pe scena globală și nevoia de poziționare din partea României au avut tendința de a trece în planul secund anumite detalii interne neplăcute, cum ar fi persistența în aparatul de politică externă și în corpul diplomatic a unor oameni și a unor mentalități ce caracterizau mai degrabă ceaușismul târziu, sau efectele negative ale corupției și nepotismului. (Observația se aplică și în privința politicii de securitate.) Dar este evident pentru observatorul de bună credință că schimbarea se produce, că România își dezvoltă încet resursele de îndeplinire a noului său rol internațional.

În altă ordine de idei, anii 2000-2004 sunt optimiști și promițători din punct de vedere al creșterii economice. Este greu de dat verdicte acum, dar probabil că linia centrată pe prezentarea României ca partener comercial și destinație bună pentru investiții – o componentă mai puțin spectaculoasă a demersului de politică externă – a înregistrat anumite succese. Și în această privință, ca de altfel și în materie de integrare euroatlantică, administrația Iliescu s-a bazat pe sprijinul discret al opoziției moderate de centru-dreapta (slabă ca reprezentare parlamentară, dar în curs de refacere a procentelor din electorat). Nu ar trebui omis nici sprijinul difuz al societății civile pro-occidentale, care în schimbul votului din turul secund al prezidențialelor din 2000 și-a dorit un președinte care să îndrepte țara către Occident.

În ansamblu, politica externă din perioada ultimului mandat al lui Ion Iliescu a marcat, așa cum era și normal, o ruptură clară față de Rusia, dar în același timp și conștientizarea apariției Chinei ca partener și potențial investitor. Nu se ajunge prea departe, dar destui dintre apropiații președintelui continuă să spere într-o relație profitabilă cu Beijingul, care să multiplice cumva „azimuturile” de politică externă ale României, să o facă mai puțin dependentă de relația cu Vestul – tendința se va menține, cu o intensitate scăzută, până în anii 2012-2015. În ansamblu, însă, ultimul mandat al lui Ion Iliescu este unul lipsit de improvizații riscante în privința rolului țării noastre pe scena internațională, un atribut ce poate fi privit și astăzi drept reper pentru un stat cu potențialul și totodată cu limitele României.

Publicitate și alte recomandări video