Iran: problemele succesiunii

Moartea președintelui iranian Ebrahim Raisi a generat incertitudine în sistemul iranian, din cel puțin două motive. Primul este, desigur, nevoia ca elita teocratică ce domină de aproape patruzeci și cinci de ani societatea și politica din această țară să se decidă asupra unui înlocuitor, care să fie ulterior validat de populație prin intermediul unui mecanism electoral atent controlat și restricționat. Cel de-al doilea se referă la dispariția unui candidat serios la succesiunea ayatollahului Ali Khamenei în funcția de Lider Suprem, ceea ce va duce la creșterea șanselor (și speranțelor) altor aspiranți, în condițiile în care actualul conducător a împlinit, luna trecută, optzeci și cinci de ani.

După cum se știe, președintele Republicii Islamice Iran nu are, în ciuda titulaturii, prerogativele unui veritabil șef de stat. El se află în vârful aparatului etatic, dar deciziile majore în absolut toate domeniile trebuie validate de Consiliul Gardienilor, organ total dependent de voința Liderului Suprem. Este adevărat că autoritatea religioasă acționează mai degrabă ca un cenzor, decât ca un inițiator de politici publice, ceea ce a făcut ca, în diverse momente, președinții Republicii să-și poată pune mai convingător amprenta asupra guvernării – și în acest context trebuie înțelese și momentele de scindare între conservatori și moderați. Pe de altă parte, președintele (și vicepreședinții) reprezintă și un tampon între elita clericală și societate, asumându-și criticile și nemulțumirile populare spre a-i proteja pe adevărații conducători.

Născut în 1960, Ebrahim Raisi părea să se bucure de încrederea totală a ayatollahului Khamenei și, astfel, să fie luat în considerare ca viitor Lider Suprem. Ar fi fost, într-un fel, o repetare a traseului lui Ali Khamenei: acesta exercitase funcția de președinte al republicii (1981-1989) pentru ca ulterior să-i succeadă ca Lider Suprem ayatollahului Ruhollah Khomeini, părintele revoluției islamice. Nu se poate ști dacă Ebrahim Raisi și-ar fi păstrat până la sfârșit încrederea lui Khamenei, în condițiile în care țara este afectată de mari probleme interne și externe. Dar, potrivit opiniilor multor specialiști în problematica iraniană, tot ceea ce a întreprins președintele a respectat întru totul linia fixată de conducerea teocratică.

În plus, Raisi fusese ales și urma să-și înceapă mandatul în așa-numita Adunare a Experților, forul ce desemnează Liderul Suprem. Formată din 88 de membri (clerici și laici) aleși prin vot – ultimul scrutin a avut loc la 1 martie, simultan cu cel parlamentar – Adunarea Experților are posibilitatea să elaboreze din timp liste de potențiali candidați „corespunzători” la funcția supremă. Evident că aceasta îi oferă Liderului Suprem în viață (în activitate) posibilitatea să-și impună opțiunea preferată, chiar dacă se va lăsa impresia unei căutări principiale a celui mai bun și competent conducător. În acest moment, dispariția lui Raisi face mult mai interesantă și mai dură competiția între candidații rămași, cu toții exponenți ai unor clanuri puternice și prospere ale Iranului post-revoluționar. Într-o țară cu un nivel ridicat de corupție și în care sectorul public este parazitat de rețele cu ramificații inclusiv în rândul clerului șiit, acuzațiile de acest gen îi pot foarte ușor descalifica pe eventualii candidați neconvenabili.

În aceste condiții, ayatollahul Khamenei trebuie să ia două decizii importante. Prima se referă la candidatul pe care îl va susține (impune) în perspectiva alegerilor prezidențiale. Prim-vicepreședintele Mohammad Mokhber, devenit între timp președinte interimar, nu pare să aibă anvergura politică necesară pentru a deveni interfața între conducerea clericală și societate. Președintele trebuie să fie un personaj puternic, capabil să coordoneze forțele represive din interior și să continue ofensiva politico-diplomatică (și militară, pe alocuri) a Teheranului pe plan internațional. A doua opțiune, chiar dacă pentru moment ea nu va deveni publică, are de a face cu succesiunea în funcția supremă. Este clar că se simte nevoia unui transfer al puterii către generația următoare, probabil către cea a politicienilor de 60 sau 70 de ani – suficient de vârstnici încât să fi participat la revoluția islamică din 1979, dar lipsiți de capitalul simbolic al relației politice și spirituale cu părintele fondator, ayatollahul Ruhollah Khomeini.

Publicitate și alte recomandări video