Istoria ca policier

Fascinanta prozatoare americană Donna Tartt scrie lent. Publică volume de proză (altfel consistente) cam la zece ani distanţă unul de celălalt. Toate romanele ei de până acum sunt de prim rang, dar cel de debut, The Secret History/ Istoria secretă (tradus, la Polirom, încă din 2005) rămâne capodopera sa prin excelenţă. Autoarea a atras atenţia din 1981, pe când era studentă în anul întâi la Universitatea Mississippi, cu o nuvelă. Diverşi scriitori (între ei, Willie Morris, care a şi numit-o „genială”) s-au declarat entuziasmaţi, citind-o. În anul următor, Tartt se transferă la Bennington College (modelul Colegiului Hampden din Istoria secretă), o Universitate de arte liberale din Vermont, unde se presupune că a început lucrul la acest roman de debut (tipărit zece ani mai târziu). În interviuri, scriitoarea abordează jocular elaborarea anevoioasă a prozelor sale. Spune că „nimic nu i se pare mai înfricoşător decât editarea unei cărţi pe an”, activitate similară „iadului pe pământ”. Mai mult, constată că, dacă ar publica mai des, „ar risca să-şi piardă multitudinea de fani”, loiali doar în condiţiile „lungii aşteptări a capodoperei”. Capodopera a sosit din prima încercare, aşa încât trebuie să bănuim că Donna Tartt a fost, din tinereţe, obsedată să dea romanul total. „Romanul total” devine posibil în stare de recluziune (de pildă, ca şi Henry James odinioară, Tartt a refuzat, public, orice angajament matrimonial, dedicându-se exclusiv vieţii artistice) şi are complexitatea unei simfonii: trebuie să placă oricărui profil de cititor, adresându-se întregului spectru de tipologii intelectuale, de la ultrasofisticata aulă, până la mai puţin rigida, dar la fel de solicitanta, agora.

Când a apărut pe piaţă, Istoria secretă a produs furori instantaneu, introducând-o pe autoare în rândul „clasicilor moderni”. Lumea a vorbit atunci despre un thriller psihologic de cea mai bună calitate, cu seducătoare inserţii de biografism sau comic negru. În roman, un grup elitist de studenţi (discipoli ai aceluiaşi profesor de cultură clasică, Julian Morrow) se angajează plenar în experimente paideice (alături de „ghidul” lor spiritual), depăşind limitele simplei educaţii academice şi intrând într-o comuniune spirituală cu iz de cult religios. Tinerii practică ritualuri iniţiatice elenistice, menite să-i apropie de sensurile ascunse ale culturii antice, în spiritul căreia trăiesc. În timpul unei bacanale, Henry, liderul incontestabil al echipei, ucide, în plină criză extatică, un fermier. Tensiunea patetică declanşată de eveniment (desluşit treptat de naratorul textului, Richard, individ cumva extern în raport cu mica şi oculta congregaţie) creează o adevărată psihoză a crimei. Investigaţiile nu merg atât în afară, încercând să dezvăluie ascunzişurile unei enigme rămase neelucidate, cât înăuntru, revelând un univers întunecat, articulat în chiar forul ei interior. Avem aici o altă „faţă” a asasinatului: cea psihologică, profundă, generată prin „contaminare” emoţională între maestrul scelerat şi discipolii mesmerizaţi. Dimensiunea analitică în cauză a romanului demonstrează plurivalenţa scrisului Donnei Tartt şi legitimitatea prezenţei ei în cercul select al prozatorilor contemporani internaţionali.

Interesant de adăugat totuşi că, în anul tipăririi Istoriei secrete (1992), comentatorii s-au lăsat seduşi de acţiunea dinamică a poveştii. „Metabolizând”, în timp, construcţia epică, noi, lectorii aşa-zicând profesionişti, am devenit conştienţi şi de subtilităţi culturale mai mari decât cele implicate de thriller-ul psihologic. Vorbim de un posibil experiment narativ inter- şi hiper-textual în roman. Citit cu atenţie, se observă că epicul Donnei Tartt face trimiteri la un text din secolul al VI-lea, aparţinând faimosului Procopiu din Cezareea, secretar şi consilier al lui Belisarius, dux (adică un fel de administrator, dar şi general militar) de Mesopotamia. Procopiu a scris masiv despre domnia, în Constantinopol, a împăratului Iustinian şi a soţiei sale, Teodora. Mereu pozitiv. Manuscrisul în discuţie, ascuns, neoficial, se intitulează Istoria secretă şi e total negativ. „Anale de culise” aşadar. Scrierea a apărut după moartea istoriografului. Considerată de unii „anecdotică”, de alţii „grotescă” şi „pornografică” (mai ales în capitolul 9, unde autorul ne povesteşte, cu amănunte picante, felul în care Teodora a ajuns împărăteasă a Constantinopolului, din curtezană de mâna a doua, ca urmare a unui decret imperial), istoria lui Procopiu este, de fapt, un studiu mentalitar, încercând să pătrundă în realitatea din spatele evenimentelor politice. Dacă ar fi să căutăm o motivaţie absolută a alcătuirii unui astfel de document (pentru postumitate), o găsim în dorinţa autorului de a demonstra că, şi la nivel istoric, se poate comite crima perfectă, iar datoria istoricului este să o invalideze prin deconspirare. Ce mesaj mai frumos ar putea avea şi romanul inter-/hiper-textual al Donnei Tartt?

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

Publicitate și alte recomandări video