Caută 
1 MIN
Eugen Lovinescu (1881, Fălticeni – 1943, București) este unul dintre cei mai importanți gânditori români. În monumentala sa lucrare în 3 volume, Istoria civilizației române moderne, publicată între anii 1924-1925, el analizează influențele care au particularizat poporul român în zona geografică dintre Orient și Occident. Contrar junimiștilor, aplicând o perspectivă contre-jour, teoria pentru care este cel mai cunoscut publicului larg, cea a formelor fără fond, este considerată de neevitat și extrem de fecundă.
Apariția și evoluția poporului român se datorează inițial procesului de imitație a formelor unei societăți/culturi reper dezvăluit în nuanțe revoluționare (import de modele, teoria imitației integrale). Ulterior, arată acesta, pe acest fundament instabil, se vor ivi toate acele ingrediente care vor face posibilă nașterea și consolidarea fondului sau adaptarea sufletească a societății (teoria formelor generatoare de fond sau a simulării-stimulării).
După cum afirmă Eugen Lovinescu, apartenența noastră la latinitate nu este una de natură sangvinică sau biologică, ci este mult mai mult. Este vorba despre mentalitate sau „conformație mintală”. Poziția geografică și mentală între cele 2 lumi are o explicație cât se poate de științifică. Tumultul și zbuciumul istorice ne-au ținut prizonieri acestui spațiu, fiind contagiați de spiritul răsăritean (a se vedea rolul slavilor de la sud de Dunăre în importul anumitor forme și tradiții religioase de sorginte bizantine), ceea ce nu ne-a permis să devenim occidentali asemenea celorlalte popoare latine.
Ortodoxia a jucat un rol în procesul de orientalizare, tocmai datorită raporturilor de primă mărime cu importul limbii liturgice și alfabetului slave. Din acest motiv, primele lăcașuri de cult ortodoxe nu au putut să genereze o cultură națională, ci doar una cosmopolită și străină.1 Apoi, „începând încă din veacul al XV-lea, am suferit apoi, mai ales în păturile conducătoare, o moleșitoare influență turcească, de la îmbrăcămintea efeminată a șalvarilor, a anteriilor și a ișlicelor, până la concepția fatalistă a unei vieți pasive, ale cărei urme se mai văd încă în psihea (n.a. psihologia) populară; am cunoscut, în sfârșit, degradarea morală, vițiile (n.a. viciile), corupția regimului fanariot; și pentru a-și forma o conștiință cetățenească și un sentiment patriotic, clasele superioare au suferit până în pragul veacului trecut (n.a. secolul al XIX-lea) acțiunea dizolvantă a celor trei împărății vecine.”2
Este de subliniat faptul că există o diferență fundamentală între o simplă corelație între factori conjuncturali, activi într-o anumită etapă istorică, și o analiză profundă de tip cauză-efect. Spre pildă, dacă observăm relația dintre factorul religios și performanța economică astăzi, este extrem de dificil să mai postulăm teoria lui Max Weber, vehiculată intensiv de peste 120 ani și care punea semn de egalitate între Protestantism și dezvoltare economică. Astăzi, observăm numeroase țări majoritar catolice, musulmane, dar și asiatice cu fundamente confucianist, budist, hinduist, șintoist, care au atins un nivel de prosperitate foarte ridicat și răstoarnă ierarhiile cu care am fost obișnuiți în ultimele decenii. În plus, în SUA și Germania, regiunile preponderent catolice performează mai bine decât cele majoritar protestante sau cele aparținând altor denominațiuni religioase.
De asemenea, ipoteza potrivit căreia Ortodoxia este „vinovată” pentru slaba performanţă economică a țărilor majoritar ortodoxe este falacioasă, profund tendențioasă, imposibil de dovedit științific, fiind mai mult un stereotip fondat pe eroarea logică cum hoc ergo propterhoc sau, altfel spus, coincidenţa nu e totuna cu relaţia de tip cauzal.3 În completarea acestei ultime idei, trebuie subliniat că, în Transilvania, undeva de prin secolul al XVII-lea, deși calvinismul a penetrat straturile superioare ale societății (nobilime) şi populaţia maghiară, nu s-au observat schimbări în ceea ce presupune creșterea economică în perioada respectivă. La fel s-a demonstrat și cu populația săsească luterană din secolul al XVI-lea, aceasta fiind oricum bine așezată economic dinainte de apariția Reformei. Transilvania a înregistrat un nivel de dezvoltare economică ridicată în secolul al XVIII-lea, sub stăpânire habsburgică și cu confesiunea catolică în prim plan. Așadar, nu se justifică deloc relația pozitivă des invocată dintre Protestantism şi creștere economică.4
Cum funcționează trecerea de la simpla imitațiea formelor (prin sincronicitate cu un Model) la construirea temeliei fondului, care să le articuleze definitiv în mentalitatea și comportamentul oamenilor? Paragraful următor este revelator. Astfel, potrivit lui Eugen Lovinescu, „Axa vieții politice și culturale s-a schimbat din Răsărit în Apus: se va schimba și axa vieții noastre sufletești. Timpul roade chiar și lungile deprinderi intrate în inconștient; să-i așteptăm deci acțiunea. Pentru a evolua, pe lângă stabilitate, unui popor îi mai trebuie și maleabilitate. În trecutul nostru, nu considerăm ca un patrimoniu decât elementul fix al rasei și al vieții naționale, nu și elementele întâmplătoare și regretabile ale influențelor orientale. Privim deci contactul cu Apusul ca pe o reluare a adevăratei continuități etnice și ideale: descătușându-se, deocamdată, de formele sociale, ne va dezrobi, mai târziu, de invizibilele lanțuri spirituale ale Țarigradului, ale Athosului sau ale Kievului, adică de forțele ancestrale ale obscurantismului și ale inerției, pentru a ne pune pe calea găsirii de sine și a progresului.”5 Iar următorul citat reprezintă, cât se poate de clar, un apel statornic și fără echivoc al lui Eugen Lovinescu pentru îmbrățișarea valorilor culturii apusene. „Civilizațiile antice au apărut în Răsărit; de aici: ex oriente lux!
Când pe ruinele «haosului etnic» al decadenței romane, a apărut blondul german ca principiu configurator al noilor naționalități și civilizații, lumina a venit din nord: ex septentrione lux! În veacul și de la locul nostru, lumina vine din Apus: ex occidente lux! Progresul nu poate deci însemna, pentru noi, decât fecundarea fondului național prin elementul creator al ideologiei apusene, căci, după cum spunea Alecu Russo: «… În 16 ani de la 1835 până la 1851 mai mult a trăit Moldova decât în cele cinci sute de ani istorici de la descălicarea lui Dragoș, la 1359, până în zilele părinților noștri… părinții noștri au deschis ochii în leagănul strămoșesc; oamenii de la 1835, care inaugurează generația de față, au răsărit din larma ideilor nouă. Ochii și gândul părinților se învârteau la răsărit, ai noștri sunt țintiți spre apus: deosebire de la cer la pământ.»”6
Vreme de aproximativ 400 de ani, între secolele al XV-lea și al XIX-lea, acumulările calitative și cantitative realizate de cultura românească se datorează influențelor Occidentului. Deznodământul acestei prefaceri complexe, mutaționiste și de durată, inclusiv renunțarea la influențele răsărite sau orientale, se observă abia la finalul acestei perioade de timp. Potrivit lui Eugen Lovinescu, această schimbare sistemică, de tranziție definitivă de la Răsărit către Apus, s-a realizat printr-o revoluție susținută, mutaționistă, inițial ca formă fără fond! Astfel, interferența cu Occidentul s-a făcut, încă din secolul al XV-lea, cu ajutorul husiților, sașilor, polonezilor…7
Așadar, civilizația română are o temelie de sorginte revoluționară complexă, în salturi de sincronicitate. Evoluția de la formă la fond s-a realizat progresiv, pe măsură ce contextul social, politic și economic a permis. Începută ca influență ideologică (formă), civilizația română a căpătat conturul complet și desăvârșit (fond) în momentul în care capitalismul modern a permis burgheziei naționale să devină activă din punct de vedere economic.8
Inima sus!
Bibliografie
1Eugen Lovinescu (1972). Istoria civilizației române moderne, Editura Științifică, București, p. 67-70.
2Eugen Lovinescu (1972). Istoria civilizației române moderne, Editura Științifică, București, p. 67-68.
3Bogdan Murgescu (2010). România și Europa. Acumularea decalajelor economice (1500 – 2010), Polirom, Iași, p. 458.
4 Bogdan Murgescu (2010). România și Europa. Acumularea decalajelor economice (1500 – 2010), Polirom, Iași, p. 97-98.
5 Eugen Lovinescu (1972). Istoria civilizației române moderne, Editura Științifică, București, p. 76.
6 Eugen Lovinescu (1972). Istoria civilizației române moderne, Editura Științifică, București, p. 76.
7 Eugen Lovinescu (1972). Istoria civilizației române moderne, Editura Științifică, București, p. 90.
8 Eugen Lovinescu (1972). Istoria civilizației române moderne, Editura Științifică, București, p. 195.
Aurelian-Petruş Plopeanu este cercetător CS II dr. habil. și director al Departamentului de Știinţe Socio-Umane din cadrul Institutului de Cercetări Interdisciplinare, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi şi cadru didactic asociat al Facultăţii de Economie şi Administrarea Afacerilor
Publicitate și alte recomandări video
Îți recomandăm
