Istoria civilizației române moderne (II)

sâmbătă, 29 iunie 2024, 03:00
1 MIN
 Istoria civilizației române moderne (II)

Lovinescu gândește de multe ori ca un antropolog și scrie ca un cărturar deloc desprins de realitate. Explicația pe care o atribuie mentalității și moralității deloc măgulitoare ale țăranului român contemporan lui (lene, lipsă de inițiativă, nepăsare) nu are vreo legătură cu religia dominantă sau cu religiozitatea acestuia. Nici măcar nu se caută vreo justificare în nivelul de educație precar în raport cu semenii din Occident.

Profesorul Muhammad Yunus a primit în 2006 Premiul Nobel pentru Pace, deoarece a pus bazele microcreditului prin intermediul Băncii Grameen. Astfel, a sprijinit concret eradicarea sărăciei din Bangladesh. Acesta utilizează metafora oamenilor-bonsai ca să surprindă mai bine ce înseamnă un decalaj structural între structura interioară a individului și limitele societății moderne. Acest copac fragil, bonsaiul, se naște tot din semințe de stejar, însă, cu toate acestea, nu ajunge niciodată la anvergura stejarului. De vină este solul în care este plantată sămânța. În realitate, mediul social îl poate strivi pe individ astfel încât să rămână un simplu bonsai și să îi oprească ascensiunea de a deveni un stejar falnic.1

Nicolae Iorga amintește, cu prilejul unei conferințe susținute în 1940 la Societatea „Femeilor Ortodoxe”, originea răsăriteană a legii românești, una deosebit de tolerantă și pacifistă în raport cu cea vestică. Spre deosebire de occidentali, credința aprigă în viața de apoi, în fapt o moștenire tracă, a lăsat urme adânci în structura sufletului și psihologiei românești. Raționalismul, care a pătruns doar la greci și la popoarele apusene, a generat o cultură materială superioară. În plus, o altă calitate a sufletului poporului român era reprezentată de „sfânta dreptate”, de sorginte romană, una pentru care jertfa a căpătat un sens metafizic și dulce.2

Lovinescu gândește de multe ori ca un antropolog și scrie ca un cărturar deloc desprins de realitate. Explicația pe care o atribuie mentalității și moralității deloc măgulitoare ale țăranului român contemporan lui (lene, lipsă de inițiativă, nepăsare) nu are vreo legătură cu religia dominantă sau cu religiozitatea acestuia. Nici măcar nu se caută vreo justificare în nivelul de educație precar în raport cu semenii din Occident. Aceste valori inversate, care nu pot stimula comportamente economice și sociale durabile și, de fapt, nu pot sta la baza vreunei întreprinderi de succes, sunt de fapt forme de adaptare și supraviețuire în fața nesiguranței, vremelnicului și fricii de a pierde puținul deținut. De aceea, așa cum punctează autorul, „Teama de proletizare a țărănimii și, deci, nevoia de a fixa de brazdă… domină toate legiuirile agrare de la 1864 încoace… Marxismul explică deprinderile prin regimul economic: o feudalitate seculară și un regim de nesiguranță, în care recolta era confiscată de armatele de ocupație, nu se putea să nu lase urme adânci în structura morală și în deprinderile de lucru ale țărănimii: de aici nepăsarea, neprevederea, limitarea muncii la strictul necesar, într-un cuvânt, lenea și lipsa de inițiativă.”3

Eugen Lovinescu preia în capodopera sa o teorie a unui cărturar ieșean important. Este vorba despre Ștefan Zeletin (1882-1934), profesor la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, un cunoscut economist, filosof și sociolog. Teoria evidențiază lipsa de sincronicitate sau, mai bine spus, defazarea mult mai accentuată în cazul țării noastre dintre momentul în care sistemul capitalist în funcțiune a necesitat și, pe cale de consecință, a generat instituții juridice și politice, și imposibilitatea mentalității și psihologiei poporului român de a se adapta noilor realități. Această defazare a lăsat urme adânci din punct de vedere economic, social sau politic. „Nicăieri, scrie d. Zeletin, instituțiile burgheze n-au izvorât din nevoile sufletești ale popoarelor, ci din nevoile capitalismului; armonizarea deplină a acestora instituții cu psihea (n.a. psihologia) populară a fost o operă treptată, anevoioasă, cu mult mai anevoioasă la noi, unde evoluția vertiginoasă a capitalismului a lăsat evoluția sufletească, totdeauna mai greoaie, cu mult în urmă. Din principiul generator al capitalului au ieșit, așadar, instituțiile politice și juridice – după care s-au mlădiat și s-au format apoi sufletele.”4 Cu toate acestea, Garabet Ibrăileanu (1871-1936), care nu este adeptul teoriei conservatoare potrivit căreia mentalitatea românească s-a pervertit abia către mijlocul secolului al XIX-lea sub contagiunea influențelor occidentale, demonstrează că astfel de importuri și altoiuri, slavo-bulgare, turco-bizantine, grecești, husite, luterane sau poloneze, erau mult mai vechi.5

Acest proces pe care l-a invocat Eugen Lovinescu mă face să cred că are ceva caragialesc de prezent în el. De ce? Pentru că astăzi, la aproape 35 de ani de la căderea comunismului, vedem aceeași lipsă de sincronicitate dintre instituțiile capitaliste (mai mult sau mai puțin performante) și variate mentalități (mai mult sau mai puțin socialiste). Nu de puține ori auzim afirmații că cei educați și formați în comunism nu pot să devină capitaliști în adevăratul sens al cuvântului. De fapt, armonizarea dintre un anumit mod de a interpreta și a înțelege resorturile societății, îndelung exersat în trecut, uneori prin coerciție, și un modus vivendi completamente nou este extrem de dificilă și greoaie. Anumite atitudini și valori vor deveni aproape imposibil de extras din sufletele și mințile oamenilor. În această direcție, merită să reținem acest citat și să medităm pe seama lui: „Un regim nu se reazimă numai pe o structură socială și economică, ci mai ales, pe o structură sufletească. Formele politice se introduc repede; constituțiile se revizuiesc; chiar formele economice se prefac relativ ușor. Sufletele se schimbă însă cu mult mai greu; în structura lor intră colaborația multor veacuri de viață morală. Devenind numai un răstimp pastorală, din pricina năvălirilor barbare, viața agrară a strămoșilor romani s-a continuat, de fapt, până în zilele noastre. Ea ne-a format un suflet rural rezistent față de noile condiții de viață a burgheziei moderne. Reprezentând o milenară forță de inerție, reacțiunea acestui suflet a fost, așadar, mai tenace decât cea a formelor sociale și economice.”6

Eugen Lovinescu reflectă cu mare atenție și finețe pe marginea dificultății de apropriere a ceva ce pare străin de ceea ce omul a învățat să facă. Mai ales dacă această schimbare nu s-a realizat evolutiv, organic, simbiotic, așa cum s-a produs în Occident, ci prin revoluție ideologică imitativă. Adică în salturi sau, mai precis spus, sărind etape fundamentale. În cazul poporului nostru, această conjunctură ne-a surprins nepregătiți din punct de vedere psihologic și atitudinal, iar capitalismul nu a reușit din acest motiv să îți atingă potențialul, generând frustrare și frământări sociale. Așa cum afirmă Lovinescu, „Burgheziile apusene reprezintă o evoluție de mai multe veacuri, în care timp s-au cristalizat deprinderi și s-au elaborat instituții potrivite sufletului colectiv al națiunii; burghezia noastră s-a format pe cale de revoluție imitativă. În virtutea principiului interdependenței sociale și a sincronismului vieții contemporane, noi n-am mai trecut prin fazele succesive ale burgheziei, ci am adoptat ultima formă a civilizației burgheze. Orice realitate ar reprezenta deci capitalismul în principiu, la noi n-o mai reprezintă; societatea noastră s-a format prin imitație și nu prin elaborație lentă.”7

Eugen Lovinescu se opune tezei lui Constantin Rădulescu-Motru (1868-1957), o personalitate de prim plan a culturii române, cu privire la posibilitatea și capacitatea poporului român de a-și articula organic o cultură națională: „În viața lui artistică… era naivitate, dar nu grotescul; în viața sa morală, simplitatea, dar nu totala pervertire a caracterului; în viața sa intelectuală, limitarea, dar nu minciuna. Deprinderile sale din trecut erau deprinderile ieșite în mod natural din viața unui popor pastoral și de mică agricultură; obișnuit să conteze mai mult pe dărnicia naturii decât pe disciplina muncii; restrâns în obiceiurile micului grup de familie; stângaci, deși cu simțul răspunderii în actele vieții publice. Cu aceste modeste deprinderi, totuși, ce popor războinic. Ce popor patriot! Activitatea sa de pe toate terenurile era cârmuită de motive modeste, dar, în schimb, din motive ieșite din propriul său fond sufletesc. Cultura lui era mică, foarte mică, dar era o prelungire a propriei sale ființe, iar nu caricatura unui gigant… Dezvoltarea popoarelor înapoiate, intrate brusc în sfera de influență a altor popoare mai civilizate, urmează alte legi decât cele ale evoluției obișnuite; civilizația noastră a luat, deci, fatal drumul unui proces de formație revoluționară.”8

P.S. Merită menționat un fapt pe care și astăzi îl întâlnim des în societatea noastră, anume lipsa vigorii unei meritocrații sănătoase și veritabile. Această minte strălucită care a fost Eugen Lovinescu a fost marginalizată și nedreptățită în timpul vieții sale, neputând să acceseze vreo poziție universitară sau academică, rămânând un simplu profesor de latină în învățământul preuniversitar. Abia în 1991, deși tardiv, a devenit membru post-mortem al Academiei Române, un gest moral reparator.

Inima sus!

 

Bibliografie

1Muhammad Yunus (2007). Creating a World Without Poverty. Social Business and the Future of Capitalism, Public Affairs, New York, p. 54

2Nicolae Iorga (1940). Concepția românească a Ortodoxiei. Conferință ținută în ziua de 13 ianuarie 1940 la Societatea „Femeilor Ortodoxe”, p. 16-18.

3Eugen Lovinescu (1972). Istoria civilizației române moderne, Editura Științifică, București, p. 272.

4Ibidem, p. 280.

5Garabet Ibrăileanu (1997). Spiritul critic în cultura românească. Litera, Chișinău, p. 14-16.

6Eugen Lovinescu (1972). Istoria civilizației române moderne, Editura Științifică, București, p. 287.

7Ibidem, p. 280.

8Ibidem, p. 323-324.

 

Aurelian-Petruş Plopeanu este cercetător CS II dr. habil. și director al Departamentului de Știinţe Socio-Umane din cadrul Institutului de Cercetări Interdisciplinare, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi şi cadru didactic asociat al Facultăţii de Economie şi Administrarea Afacerilor

Publicitate și alte recomandări video

Comentarii