Istoria din spatele tabloului

marți, 20 iunie 2023, 01:50
4 MIN
 Istoria din spatele tabloului

Din ochii de un verde aproape ireal răzbate privirea uşor melancolică a unui tânăr din anii obsedantului” deceniu. Istoria a frânt o frumoasă poveste de iubire, ca de atâtea ori, în curgerea ei implacabilă.

În toamna lui 1956, când la Budapesta a început revolta antibolşevică, autorităţile româneşti, înfricoşate de perspectiva contagierii studenţilor, au luat măsuri drastice de preîntâmpinare. Ecoul mişcării maghiare a fost spontan îndeosebi în centrele universitare din vestul ţării. Însă speranţele s-au risipit brusc, atunci când popoarele captive din lagărul comunist au constatat că Occidentul nu riscă resetarea politicii sale prudente în plin Război Rece. Cu alte cuvinte, revoluţia maghiară, la fel ca şi alte mişcări din Polonia, Germania de Est ori luptele din munţii României nu au schimbat profund politica Vestului cu privire la lumea de dincolo de Cortina de Fier. Până la începutul anilor 1980, când Sindicatul Solidarnosc a reuşit să coaguleze forţele anticomuniste din Polonia, acţiunile din statele satelite ale Rusiei au fost lăsate în voia sorţii. Însă studenţii români ori luptătorii din munţi nu cunoşteau subtilităţile acestor tranzacţii. La Timişoara au avut loc cele mai curajoase mişcări de solidaritate cu Ungaria liberă.

Mircea era student în ultimul an la Politehnica de pe Bega. Provenea dintr-o familie de medici cu origini burgheze. Casa le fusese rechiziţionată, iar ei trăiau înghesuiţi într-o anexă a acesteia. Noul locatar era un activist de partid cu origini sârbeşti, care nu ezita să-i trateze ca duşmani de clasă. Deşi sfătuit de părinţi să nu rişte nici o implicare, Mircea a participat la câteva întâlniri de solidaritate cu revolta maghiară. Dar când toate speranţele s-au înecat în baia de sânge de la Budapesta, studenţii se aşteptau la ce e mai rău. Au urmat luni în şir de anchete, dezvăluiri şi denunţuri, care au dat prilej regimului să-şi înăsprească vigilenţa. Când i-au fost prezentate probele acuzatoare, lui Mircea nu i-a fost greu să-l identifice pe unul dintre prietenii apropiaţi. Procesul studenţilor timişoreni a fost doar un pretext pentru o nouă campanie de vânătoare de vrăjitoare. Totul a decurs după tipicul bolşevic: anchete draconice, demascări şi sentinţe exemplare. Mircea a prins examenul de stat, însă nu şi diploma, întrucât în iulie 1957 Tribunalul Militar l-a condamnat la 20 de ani de muncă silnică. Era logodit cu Silvia, prietenă din copilărie şi plănuiseră nunta în toamna aceluiaşi an. Ca dar de logodnă, Silvia i-a oferit un superb portret pictat de un renumit pictor arădean, după o fotografie. În ziua despărţirii şi-au făcut jurăminte de credinţă amestecate cu lacrimi şi speranţe. Mircea a ajuns pe şantierul Hidrocentralei de la Bicaz, apoi la Periprava şi în final la Poarta Albă. În aprilie 1964, ultra-ortodoxul regim de la Bucureşti a cedat presiunilor internaţionale, eliberându-i pe deţinuţii politic.

Deşi Silvia nu-i mai răspunsese la scrisori de aproape un an, Mircea s-a întors la Arad plin de speranţă. Părinţii l-au pregătit cu tact pentru vestea devastatoare. Silvia cedase presiunilor familiei, măritându-se cu şeful Miliţiei din oraş. Şocul a fost atât de puternic încât Mircea a decis să părăsească ţara cu orice risc. S-a documentat vreme de doi ani, iar în 1966 a reuşit să fugă în Germania. Cei doi nu s-au mai văzut niciodată. Anul trecut, în pandemie, Mircea s-a prăpădit la Koln, iar la scurtă vreme, ca un făcut, şi Silvia, de parcă ar fi fost înţeleşi în chip tainic. Din trista lor poveste de iubire a supravieţuit tabloul dăruit de Silvia. Pe spatele acestuia, acoperită de câteva benzi adezive, am descoperit o dedicaţie scurtă: Iubitului meu Mircea, de ziua logodnei noastre, Arad, în 8 septembrie 1956.

Zilele trecute am descoperit pe un site de vânzări portretul unui tânăr. Mi-a atras atenţia tehnica impecabilă, în stilul pictorilor interbelici şi chipul luminos, uşor melancolic al unui tânăr mai degrabă adolescentin. Vânzătoarea este nimeni alta decât nepoata Silviei, care îmi mărturiseşte că l-a găsit înfăşurat într-o bucată de stofă veche, printre lucrurile bunicii. S-ar lipsi de tablou pentru o cauză nobilă: să mai adune nişte bănuţi să restaureze casa moştenită. Bănuind că tabloul trebuie să aibă o poveste, doar nu-l vinzi aşa, netam-nesam, o rog pe Iulia să-mi spună povestea lui. La început ea a fost rezervată, dar atunci când i-am mărturisit că am găsit dedicaţia a accepat să îmi spună istoria  din spatele tabloului. Aşa am aflat că bunica i-a mărturisit în anii ei târzii regretul că nu a avut puterea să îl aştepte pe Mircea. A ascuns tabloul de ochii familiei, dezvăluind doar Iuliei povestea lor de iubire.

Din ochii de un verde aproape ireal răzbate privirea uşor melancolică a unui tânăr din anii „obsedantului” deceniu. Istoria a frânt o frumoasă poveste de iubire, ca de atâtea ori, în curgerea ei implacabilă. Iar destinul va fi lucrat pe căi nebănuite, făcând ca eu să aflu povestea din spatele tabloului.

Publicitate și alte recomandări video

Comentarii