După 1991, Biserica Ortodoxă Română a promovat cu agresivitate mitul Apostolului Andrei. Întâi a fost numit Ocrotitorul Dobrogei, apoi al României. Din 2012, 30 noiembrie a devenit sărbătoare națională și zi nelucrătoare. 

Pentru BOR, asocierea cu un apostol este foarte importantă, deoarece își poate astfel atribui titlul de „Biserică Apostolică”. Ceea ce ar ridica-o la același rang cu primele biserici creștine, cele fondate pe „temelia” apostolatului celor 12. O Biserică veche, apostolică, e o biserică cu prestigiu imens! Fiindcă Biserica Ortodoxă Română are în realitate o mare problemă, pe care se chinuie (și reușește) să o ascundă, arata vice.ro. 

Creștinismul românesc e – conform tuturor dovezilor – mai nou cu aproape o mie de ani decât spune sloganul „suntem creștini de două mii de ani”. Am fost păgâni până în veacul al XIII-lea. Suntem astfel cei mai tineri creștini din estul Europei, fiind depășiți doar de lituanieni, „liftele păgâne” (creștinați în secolul al XIV-lea). 

O perioadă, Biserica valahă a ținut de cea bulgară. Prima Mitropolie a UngroVlahiei a fost fondată la 1359. Nu te gândi la bisericile străvechi din Dobrogea; oricât am vrea, creștinismul din orașele pontice n-are treabă cu noi și nici cu strămoșii noștrii. Nu, românii nu s-au născut creștini! Deși istoricii Bisericii au încercat să găsească urme solide a practicării creștinismului de până la 1200, pe teritoriul României moderne (fără Dobrogea), nu s-a putut găsi mai nimic, cu excepția câtorva artefacte care pot cel mult să demonstreze existența unor modeste comunități creștine pierdute într-un ocean de păgânism (vezi primele două volume din Istoria Creștină în România). Cele mai vechi forme de organizare bisericească de pe teritoriul României se datorează ungurilor, după anul 1000 (vezi fundațiile bisericii de secol al XI-lea de la Alba Iulia) sau ale Țaratului Bulgar. 

Ei bine, asta e principala problemă a BOR, care încearcă prin tot dinadinsul să-și sporească prestigiul prin crearea și adoptarea „pe repede înainte” a existenței unui apostolat al Sfântului Andrei într-un colțișor din Dobrogea românească. 

Teologul, istoricul și academicianul Emilian Popescu a încercat să argumenteze originea apostolică a creștinismului românesc și să dovedească prezența reală a Sfântului Apostol Andrei în Dobrogea, forțând anumite afirmații vagi din scrierile timpurii creștine. Unii istorici și arheologi au acceptat ușor – din motive patriotice – aceste legende. Mulți alții, nu. 

Istoricul Nelu Zugravu, profesor la Universitatea A.I.Cuza din Iași, epigrafist și excelent cunoscător al textelor creștine grecești și latine din primele secole ale mileniului I, i-a desființat – savant și argumentat – toate teoriile, demonstrând că Apostolul Andrei nu a ajuns niciodată în orașele pontice din Dobrogea și cu atât mai puțin să fi locuit într-o peșteră de lângă Dunăre, în sălbăticie, la zeci de kilometri de litoral.

Totul a pornit de la câteva cuvinte din Istoria Bisericească a lui Eusebiu, episcop de Cezareea, care a trăit în secolul 6 (citându-l pe Origen din Alexandria, care trăise cu un veac mai devreme), în care acesta afirmă că apostolii lui Hristos au tras la sorți unde să călătorească fiecare spre a predica: „După tradiție, lui Toma i-a fost dat să meargă în Parthia, lui Andrei în Skythia, lui Ioan în Asia…”

Argumentând că în antichitatea târzie Dobrogei i s-a spus și Sciția Mică, oamenii Bisericii au făcut imediat analogia Sciția lui Andrei, Sciția Mică egal Dobrogea, deci Andrei a fost în Dobrogea, deci a propovăduit dacilor, uite avem și peștera unde a stat, gata! avem Biserică apostolică! Mai ales că, dacă Sfântului Andrei a fost apostolul dacilor e și al românilor (că românii sunt – se știe – daci).

Însă lucrurile nu sunt chiar așa precum legendele bisericești, mai mult basme decât realitate.

Întâi că Sciția înseamnă teritoriile de la nordul Mării Negre, unde în trecut trăiseră sciții. Într-un articol publicat în National Geographic, ediția română, scris de Andreea Dogar, Nelu Zugravu, intervievat, amintește că această tradiție cu Andrei în Sciția pare a fi un ecou al unei alte scrieri, de o fantezie debordantă, în care se vorbește de o călătorie a lui Andrei în țara antropofagilor (a mâncătorilor de oameni) considerați de Herodot ca fiind sciți. Deci, dacă Andrei a fost la canibali, iar canibalii erau sciți, așa a rămas legenda: Apostolul Andrei a fost în Sciția. Iar sute de ani mai târziu (351) a și fost întemeiată o episcopie la Tomis, numită a Sciției. 

Dar conexiunea între Apostolul Andrei și peștera din Ioan Corvin este creație modernă în totalitate, fără nicio urmă de posibil adevăr în ea. Creștinismul s-a răspândit inițial doar în lumea urbană, în marile orașe, în special printre oamenii educați și deschiși la nou. Barbarii, care trăiau în mediul rural, erau rigizi, obtuzi și opaci la orice schimbare a credințelor. De aia țăran era sinonim cu păgân (paganus=sătean, pagus=sat). Este absolut absurdă pretenția, chiar și la nivel de legendă, să poți imagina Apostolului Andrei o existență de sihastru, care să doarmă într-o peșteră. 

Continuarea, pe vice.com  Preluat de pe vice.com, Autor Radu OLTEAN