Anunturi de Mica Publicitate
Abonament la editia electronica
Iasi Tv Life
TeleM
TVR Iasi Telejurnal
Abonament la editia tiparita

vineri, 29.03.2024

Istoria neştiută a judeţului: Pietrarii Iaşului si catacombele. Date istorice

GALERIE
pietrarie1pietrarii iasului
  • pietrarie1
  • pietrarii iasului
- +

Citiţi o amplă şi interesantă analiză asupra unei comunităţi astăzi aproape complet dispărute, pietrarii Iaşului. Printre rânduri veţi găsi şi informaţii legate de numeroasele tuneluri şi catacombe din piatră ce străbat oraşul de la un capăt la altul. Autorul incitantului studiu este profesorul universitar Mircea Slănină, din cadrul Universităţii Tehnice Iaşi, fost reprezentant al firmei româneşti care a participat în 2007 la elaborarea Strategiei Iasi Orizont 2020 sub management olandez.

I. Locul cheamă oamenii

Un colectiv reprezentativ pentru istoricii ieşeni "Cihodaru ş.a., p 612" a descris ceea ce obişnuim a numi «miracolul Iaşilor»: „vicisitudinile cu care a fost confruntată Moldova şi capitala acesteia au fost atât de numeroase, proporţiile distrugerilor de bunuri materiale şi de vieţi omeneşti atât de mari, încât supravieţuirea oraşului, strălucirea politică şi culturală ce caracterizează anumite perioade, par a fi datorite unui adevărat miracol. Mistuit de incendii, jefuit de cotropitori, cu populaţia decimată de ciumă sau holeră - boli incurabile în condiţiile vremii -, Iaşul a renăscut, mereu, din propria lui cenuşă.”

Cum se explică oare acest miracol ?  

Acum doi ani, într-un studiu dedicat unui proiect important [Slănină, Iulie 2012, p 52], am propus o explicaţie parţială a fenomenului: „un loc bun pentru locuire”. Iar în analiza de faţă vom încerca să evidenţiem rolul unei componente singulare, dar importante, a acestui „loc bun”: cariera de piatră de pe dealul Repedea (di pi Răpidea, cum îi zic localnicii). Aceiaşi autori sus-citaţi [Cihodaru ş.a., p 108], afirmă, cu reţinere: „... în Moldova, arhitectura în piatră nu s-a putut dezvolta la un nivel prea înalt nici măcar în centrele urbane. Faptul că piatra se găsea din belşug în imediata apropiere a Iaşului, în masivul Repedea, a contribuit, într-o anumită măsură, la uşurarea activităţii acestor meşteri.” Cea mai mare parte din această piatră – calcaroasă, deci poroasă, nu prea grea şi destul de bună ca izolant termic -, s-a folosit pe larg în construcţiile civile. În mai mică măsură, din unele porţiuni ale masivului s-a extras o piatră mai bună – densă, grea, care se preta la şlefuire -, folosită la construirea fortificaţiilor şi, mai ales, a bisericilor  . Carele cu boi încărcate cu această piatră coborau cu uşurinţă dealul, ajungînd repede pe şantierele oraşului [Bădărău, p 129 ]. Materialul rămânea astfel accesibil ca preţ.

Dar cum cariera, singură, nu ar fi jucat vreun rol deosebit, supunem atenţiei publice ipoteza unei comunităţi a pietrarilor, locuitori ai satului Pietrărie (cum altfel ?), aflată în imediata vecinătate a carierei şi deci la distanţă rezonabilă de oraşul Iaşi . Dar pentru cine să scoată piatra ? Aceasta este întrebarea fundamentală pentru istoria acestei comunităţi. De fapt, pietrarii lucrau pentru oraş. „Clienţii” apar, treptat, odată cu transformarea Iaşilor din sat în târg şi, îndeosebi, odată cu devenirea sa ca oraş. Prezenta scriere este închinată mai ales acestei comunităţi tăcute, care lucra adesea sub pământ şi care a dispărut, cu aceeaşi linişte, din istoria noastră.


II. Negustorii „întemeietori”

După cum ne îndrumă probele materiale, la Iaşi nu locuinţele au fost primele construcţii civile din piatră. Căci avem aici o capodoperă de re-constituire a unui monument istoric, ascunsă sub asfaltul unui mare bulevard, în chiar „dricul târgului” . Primăria Iaşi a finanţat refacerea costisitoare a unei clădiri mari din piatră ne-fasonată şi ne-tencuită (circa 12 x 28 m), cu ziduri groase de aproape un metru şi înalte de circa  patru metri. Clădirea, descoperită întâmplător, se afla într-un vad comercial , la intersecţia uliţei Sfânta Vineri cu uliţa Cizmăriei, intersecţie bine marcată de istorici în lucrarea de refacere. Aspectul calcarului sarmaţian folosit la ridicarea ei – şi îndeosebi cunoscutele resturi de scoici  de pe fundul Mării Sarmatice -, ne certifică utilizarea pietrei de pe Repedea.
Abilitatea ridicării arcadelor din piatră brută caracterizează prima etapă în progresul profesional al pietrarilor de lângă Iaşi . Clădirea se compunea exclusiv din dughene ample, care se deschideau spre exterior, prin bolţi în plin cintru. Deci nu împărtăşim defel ideea că aceasta ar fi fost mai întâi o casă. Funcţionalul construcţiei nu trimite prin nimic la o casă, cu atât mai puţin la o casă boierească. (La vremea când a fost ridicată, boierii nici nu erau atât de bogaţi şi nici nu aveau motive să-şi facă asemenea case în Iaşi.) Prelungind aceste deducţii, se poate afirma – simbolic, dar logic -, că negustorii au fost întemeietorii Iaşilor, ca oraş. Iar aceştia nu s-au mulţumit cu o construcţie comercială modestă. Dintru început, au avut forţa (probabil, colectivă) de a construi o „galerie comercială”, inspirată poate de construcţiile cu aceaşi destinaţie, din alte ţări.

La această clădire latura funcţională a covârşit cu prisosinţă aspectul estetic al construcţiei. Poate doar boltirile, repetate dar inegale, să fi fost considerate atrăgătoare. O privire atentă asupra zidurilor sumbre, cu feţe neregulate, ale acestui obiectiv - pentru care piatra a fost foarte puţin prelucrată -, ne spune că avem de-a-face cu o clădire din prima generaţie de construcţii din piatră ale Iaşilor. Deducem că înălţarea ei precede cu decenii construcţiile mai îngrijit finisate, aflate pe actualul bd. Ştefan cel Mare . Acestea din urmă au fost ridicate în vremea lui Alexandru cel Bun, iar nivelul de călcare din acel moment se află cu circa trei metri sub bulevardul învecinat. Această primă comparaţie sugerează că „galeria comercială” din faţa Halei Centrale aparţine chiar secolului XIV. (În general opinia că târgul Iaşilor funcţiona în secolul XIV, este din ce în ce mai răspândită .) Pentru economia acestui studiu vom accepta epoca edificării sale drept „data naşterii Iaşilor, ca oraş”, iar în cele ce urmează vom argument situarea sa în timp, prin alte corelaţii cu ambientul urban contemporan şi ulterior.
 
Între altele, trecătorul ce se alătură acestei construcţii este intrigat de huruitul tramvaiului modern, ce trece pe deasupra acestui pasaj subteran, inteligent amenajat. Amenajarea uimeşte prin nivelul de călcare din vremea ridicării acestei construcţii, pe care îl demonstrează fără dubiu: pe când se ridica acest grup de dughene, ieşenii păşeau pe uliţe aflate cu circa patru metri (!) sub fundaţiile unor construcţii medievale ulterioare, învecinate. Ca exemplu, ele preced biserica Barnovschi (1627), biserica Sf. Sava (1583) şi chiar biserica armenească (1395). Să analizăm cauzele probabile ale acestui fapt şocant.

În Evul Mediu şi încă multă vreme după aceea, când o clădire era abandonată, era de obicei repede demolată, pentru a nu deveni adăpost pentru furi. Ulterior, un proprietar decidea să ridice pe acel loc sau în apropiere o altă construcţie. Locul era nivelat  şi, de cele mai multe ori, noua clădire îşi „înfingea” temeliile în resturile vechilor construcţii. Prin aceasta, nivelul de călcare la noua construcţie era mai înalt. Iar cu cât un teren era amplasat mai central – şi deci participase mai multă vreme la istoria oraşului -, cu atât acest ciclu se repeta acolo de mai multe ori, deci cu atât nivelul de călcare se ridica mai mult. Cum vreo trei sferturi de mileniu zona comercială a Iaşului a rămas cam în acelaşi areal, este normal să constatăm o ridicare cu 4-5 metri a nivelului de călcare din jurul zisului „centru comercial”, pe baza acestui procedeu de înălţare.

Descoperirea în inima târgului a acestui monument fără nume – care evidenţiază cel mai vechi nivel de călcare cunoscut în Iaşul medieval -, este o confirmare a robusteţei de excepţie a acestei construcţii din piatră şi, totodată, a vitalităţii târgului Ieşilor. Nevoia târgului de o asemenea „galerie comercială”, poziţia sa „în buricul târgului”, ca şi raritatea clădirilor din piatră cu vârstă comparabilă, au dus la proporţia mare a păstrării sale. Cu certitudine, acoperişul său de şindrilă a fost refăcut în repetate rânduri, iar construcţia a fost folosită multe veacuri, până când zidirile învecinate au depăşit-o considerabil ca nivel de călcare. Prin ea, pietrarii de pe Repedea au lăsat o urmă onorantă de ceea ce erau în stare, pe la jumătatea secolului XIV . Dar pe ce ne bazăm afirmarea repetată (şi îndrăzneaţă) a acestei vechimi ?

Terasa superioară a Bahluiului, pe care s-a înălţat oraşul Iaşi, are o înclinaţie lină, dar constantă, de la Nord spre Sud . Panta naturală iniţială a terenului confirmă faptul că uliţa Sfânta Vineri funcţiona la nivelul bazei actualului pasaj subteran. Locul care, la jumătatea secolului XIV [Bădărău, p 31], a fost „concesionat” armenilor spre a-şi ridica colonia, era liber şi se afla la marginea nord-estică – de pe atunci - a târgului. Dar târgul Ieşilor era deja un nod comercial afirmat şi cu perspective frumoase. Altfel armenii s-ar fi aşezat în altă parte. Deci, cu suficientă certitudine, „naşterea târgului” precede cu decenii aşezarea armenilor. Avem astfel temei să afirmăm că în al doilea sfert al secolului XIV a început extracţia şi folosirea pietrei de Repedea. Cu alte cuvinte, pe atunci, nucleul comunităţii pietrarilor deja exista .

Pe de altă parte, există ipoteza (plauzibilă) că terenul dăruit de Petru Şchiopul călugărilor de la Ierusalim pentru ridicarea bisercii Sf. Sava a aparţinut anterior armenilor, ca parte a cimitirului lor . Nivelul de călcare original - ce se regăseşte la intrarea în biserica armenilor - este cu aproape doi metri sub strada şi cartierul învecinate spre Răsărit şi Miazănoapte. Acest nivel s-a păstrat aici, în curtea unei biserici şi în cimitirul său, ferite deci de sus-pomenitul proces de „supra-înălţare”. Ţinînd seama de panta iniţială a terenului, cele trei biserici, propuse mai sus pentru comparaţie, au o poziţionare relativă pe verticală, concordantă cu vechimea fiecărei construcţii în parte şi cu poziţia lor relativă pe orizontală. Între „centrul comercial” şi biserica Barnovschi au trecut aproape trei sute de ani. Aşa se justifică diferenţa cotelor de amplasament de circa patru metri, căci după vreo două sute de ani de la „naşterea târgului” evacuarea molozului (pământ, piatră, cărămidă, din demolări) a devenit obligatorie, pentru a păstra înălţimea străzilor centrale, ce începeau a fi podite.
Momentul transformării Iaşilor din târg în oraş trebuieşte definit în raport cu un aspect constructiv clar. Credem că acesta va fi fiind apariţia şi înmulţirea construcţiilor din piatră.

III. Codrul – frate cu românul

Tătarii din Crimeea şi, mai apoi, din Bugeac erau „vecinii noştri preferaţi”. Când li se terminau proviziile, aproape în fiecare primăvară, după ce se svântau şleaurile şi scădeau râurile la vaduri, tătarii soseau în expediţii de jaf, după vite (pentru hrană) şi după robi (pentru răscumpărare). După ce trecea urgia, moldovenii se apucau să-şi construiască o altă casă, care să fie gata până la iarna următoare.

Cu acest paragraf ne întoarcem la străvechiul conflict dintre popoarele sedentare şi nomazi [Slănină, Oct. 2011]. Statornici pe acelaşi pământ şi într-aceeaşi cultură, românii au imaginat o strategie de supravieţuire a comunităţiilor lor săteşti [Maliţa, p 254 şi urm.]. Au recurs la ea siliţi de nesfârşitul puhoi de năvălitori care au curs episodic dinspre răsărit, vreme de peste un mileniu. La semnalul de primejdie femeile, copiii şi bătrânii erau suiţi în căruţe  şi ascunşi în pădure [Chalcocondil ]. Cerealele – ca rezerve de hrană pe termen lung - erau ascunse în „gropile pârlite”, iar în locul caselor arse se făceau altele, din lut, paie şi lemn. Această moştenire originală demonstrează deosebita capacitate de adaptare a poporului nostru la ambientul geo-politic şi istoric extrem de advers. Graţie acestor procedee, prin care au persistat pe aceste meleaguri mănoase [Maliţa, p 226 ], românii au apărat implicit civilizaţia occidentală ce înflorea.
Istoricii contemporani [Monitorul] confirmă întemeierea pe experienţă a strategiei românilor - adică pe suferinţă: mai toate „popoarele stepei” manifestau sindromul de claustrofobie. Crescute în uriaşe spaţii libere, în care duşmanul putea fi zărit venind din depărtare, nomazii evitau să intre în „bunget de codru des”. Cine vrea să vadă cu ochii săi un rezultat al acestei strategii, va pleca pe şosea de la Iaşi spre Botoşani. La oarecare distanţă după intrarea în judeţul Botoşani, va avea pe mâna stângă un şir de dealuri înalte, acoperite cu păduri. Iar „sub poala  pădurii” ... un lanţ de sate vechi, bine „aşezate” . Câtă vreme Iaşii erau un sat, sau chiar un târg, casele din lemn şi acoperite cu paie, stuf  sau şindrilă, ardeau cu uşurinţă. Locuitorii se puneau tot la adăpostul codrilor învecinaţi.

După marea invazie mongolo-tătară din 1244 urmează însă o perioadă de linişte. Iaşii devin un centru regional tot mai însemnat, aflat la intersecţia unor importante drumuri comerciale. De exemplu, prin Tighina, Chişinău, Lăpuşna şi Ţuţora, ajungea la Iaşi „vechiul drum tătăresc”. Tot în preajmă – Ţuţora fiind pe atunci port la Prut -, se descărcau mărfurile aduse pe râu din cetăţile genoveze de la Marea Neagră [Iucal, f.a., f. pag.]. Populaţia sa sporeşte pe seama meşteşugarilor şi a negustorilor, fie români, fie colonişti străini [Maliţa, p 262 ]. Apar acumulările de capital monetar, care sunt puse la adăpost (nesigur) în oale de lut, îngropate în pământ [Slănină, Oct. 2012]. Autori dintre cei mai consacraţi [Bădărău, p 334] afirmă că până în secolul al XVII-lea inclusiv: „oraşul era mai mult un târg, adică un centru negustoresc, căruia îi era alipită Curtea domnească şi câteva curţi boiereşti situate în faţa Curţii domneşti pe o singură uliţă şi pe câteva uliţe adiacente.” În acelaşi loc autorii redau spusele episcopului Marcus Bandinus (1647), care punctează momentul de cotitură spre Iaşi, ca oraş: „câţiva boieri socotesc să-şi zidească case de piatră din cauza deselor focuri care le mistuie avutul”.

În paragraful anterior sperăm să fi demonstrat că primele construcţii din piatră – puţine - au avut justificare comercială, au fost ridicate din piatră locală şi, cel mai probabil, de meşteri ai locului. Dar şi pentru marea masă a celor ce se gândeau să devină sau deja erau locuitori ai oraşului, se ridica problema supravieţuiri în caz de atacare a oraşului - codrul fiind acum puţin cam departe.  Aceeaşi problemă se ridica şi în situaţia marilor incendii care din timp în timp devastau oraşul, căci casele se înmulţeau de la un an la altul. La aceste două mari provocări ce stăteau în calea dezvoltării oraşului, rezolvarea comună, pare să fi venit, surprinzător, ... din afara Iaşilor.

IV. Un transfer tehnologic sui generis   

Dealurile uriaşe din preajma Iaşilor, cu pante line şi însorite, produceau mult vin . Păstrarea lui cerea pivniţe încăpătoare. Dar nici strămoşii românilor şi nici românii din vechime nu aveau tradiţie în construirea de pivniţe; nici dacii şi nici romanii nu obişnuiau să-şi păstreze – pentru iarnă – proviziile în asemenea construcţii, ca să folosească temperatura redusă şi constantă de la adâncimea de câţiva metri. Mai degabă slavii vor fi folosit un sistem primitiv pentru depozitarea subterană, gândindu-ne că pentru asemenea depozite simple, ne-boltite şi de mică adâncime, moldovenii folosesc şi acum cuvântul zămnic, de origine slavă.
Ceea ce ni se pare interesant este că, fără dubiu, cuvântul pivniţă – originar din limba cehă -, vine de la pivo, adică bere. Cum berea nu era o băutură uzuală la români, tradiţia construirii de pivniţe este clar legată de Boemia, unde trăiau marii berari ai Europei. Al doilea argument pentru această provenienţă este un alt nume dat unor asemenea construcţii, aproape numai în dialectul moldav. Este vorba de termenul hrubă, venit din slava veche, prin limba cehă. În al treilea rând, în limba română, o denumire alternativă pentru pivniţă este cea de beci. Ori, să nu uităm că în imediata apropiere a Boemiei este actuala Vienă. Aceasta aflîndu-se pe drumuri comerciale europene, este foarte probabil că acolo negustorii moldoveni vor fi adăstat în hanuri cu crâşme aflate în ... gârliciul beciului. (Gârlici – aici, al patrulea cuvânt de origine sud-slavă.) Asemenea construcţii  ne-mai-văzute trebuie că i-au impresionat într-atâta pe călătorii noştri, încât au dat Vienei, pe limba lor, numele Beci. Se poate ca prin „importul” unor asemenea idei, negustorii ieşeni să fi fost, încă odată „întemeietori”, pregătind mentalităţile din Iaşi pentru acel salt de civilizaţie pe care l-au reprezentat mai apoi, pivniţele.

Toate aceste indicii ne fac să ne gândim la migraţia husiţilor în Moldova, în vremea lui Alexandru cel Bun (pe la 1430). Adepţii lui Jan Hus au fondat la noi un târg, numit de băştinaşi Huşi, după numele primilor săi locuitori. Dar aceştia nu veneau la noi direct din Boemia, ci din Ungaria, unde constituiseară, pentru o vreme, o colonie. Este de bănuit că în Ungaria au renunţat la producţia de bere; în schimb, şi-au perfecţionat cunoştinţele ca viticultori. Urmaşii lor – podgoreni şi catolici ! – trăiesc şi acum în Huşi, grupaţi pe dealul Corni [Preda,  ]. Parte dintre aceştia folosesc şi astăzi nu doar ustensilele, ci şi pivniţele uriaşe, adevărate catacombe săpate în adâncurile dealurilor pe care este aşezat oraşul. Aproape fiecare casă veche din acest oraş este însoţită de o piviniţă adâncă. Cu alte cuvinte, în afară de salvarea unei populaţii persecutate religios, această migraţie a realizat şi un important transfer tehnologic, aducînd în Moldova tehnologia construirii acestor tuneluri din piatră, cu tavan boltit în plin cintru . Obârşia acestui transfer se afla pe meleaguri cu mai mare bogăţie de piatră. În particular, Cehia era o zonă cu mari zăcăminte de argint; mai ales la Kutná Hora, unde săparea de galerii avea o tradiţie bogată . De exemplu, sub acest oraş se pot încă vizita galerii pe 20 de etaje (!) .
Poate că sunt doar basme, dar la Huşi se vorbeşte şi despre pivniţe foarte lungi, ca nişte tuneluri care trec până la Răsărit de Prut. Un lucru este cert: cu vremea, podgoriile huşenilor se întinseseră desigur şi dincolo de Prut. (Să nu uităm că, în vechime, nu existau poduri peste Prut, râul fiind trecut – cu grijă şi doar în perioadele propice – prin vaduri. ) Bănuitele tuneluri ar fi permis bărbaţilor din Huşi - surprinşi pe malul stâng de atacul tătarilor -, să revină acasă mai repede şi în siguranţă, pentru a-şi proteja familiile. Husiţii au fost colonizaţi în jumătatea sudică a Moldovei, expusă mai frecvent atacurilor Hoardei de Krâm. Presupunem deci că la Huşi s-a realizat – la început, accidental – primul experiment de folosire a pivniţelor drept ascunzişuri eficiente în cazul unor atacuri tătărăşti.

V. Refugiile din adâncuri

Năvălitorii claustrofobi n-au îndrăznit să coboare sub pământ, în „peşterile” husiţilor. Cu alimentele păstrate în pivniţe, husiţii au putut face faţă chiar şi unor asedii de durată. Pe lângă viaţă, ei şi-au putut salva acolo şi alte bunuri de valoare.
La români puterea exemplului este mai mare decât puterea învăţării prin şcoală. Suntem siguri că pilda huşenilor nou-veniţi i-a impresionat pe târgoveţii din Iaşi. Aceştia aveau la dispoziţie piatra de pe Repedea, de care, oricum, începuseră să se folosească. Avem deci convingerea că din a doua jumătate a secolului al XV-lea ieşenii au recurs intensiv la această „strategie de supravieţuire”: construirea de pivniţe. Vreme de peste trei secole, pivinţele au devenit refugiul predilect al orăşenilor cu dare de mână, adică boierii şi negustorii. Adesea, pivniţele comunicau între ele, oferind proprietarilor scăpare din calea unor invadatori mai persistenţi . Şi nu este vorba doar de scăparea din calea jefuitorilor, ci şi de adăpostirea la marile incendii, tragic de frecvente. Căci în Iaşi majoritatea caselor erau din lemn sau măcar aveau tavane din lemn şi se acopereau cu paie sau cu şindrilă. Iar atacurile tătarilor erau de obicei însoţite de arderea oraşului.

La început, istoricii profesionişti au avut tendinţa de a subestima rolul pivniţelor în dezvoltarea urbană a oraşelor noastre. Căci s-a spus adesea un mare fals: că românii au avut doar o civilizaţie rurală, civilizaţia urbană fiind aici o creaţie a străinilor. Că ea n-a avut o îndelungată tradiţie, e drept. Că n-a acoperit prin realizări de frunte toate sectoarele vieţii social-economice tipice pentru un oraş, iarăşi este corect. Dar capacitatea de supravieţuire a românilor s-a manifestat deplin şi în mediul urban [Maliţa, p 262 ]. Nu străinii le-au construit atâtea pivniţe ieşenilor. Iar dacă n-ar fi avut la îndemână aceste catacombe, populaţia ar fi fost adesea decimată. Şi atunci, cum ar fi putut renaşte de atâtea ori un oraş jefuit şi ars în întregime ? Păstrînd proporţiile, Iaşii sunt cel mai fericit exemplu pentru această capacitate de adaptare. Căci toţi cei care au încercat să numere sau să măsoare pivniţele Iaşilor, în final s-au lăsat păgubaşi [Monitorul]. În această privinţă nici nu credem să existe un alt termen de comparaţie între oraşele României , nici ca număr de pivniţe, nici ca dimensiuni. Unde sapi, dai de piviniţe uriaşe .

În deceniile şapte şi opt ale secolului recent încheiat am trecut prin furia urbanizării, în care „blocul şi uzina” erau realizările supreme ale epocii. Parţial din convingere şi parţial din spirit gregar, ne-am aliniat atunci cu toţii în faţa valorilor propagate de regimul totalitar. Abia astăzi realizăm cu regrete tardive proporţiile decimării elitelor româneşti, de către comunişti. Datorită acestei discontinuităţi, spiritul critic românesc nu ne-a ferit de unele excese. Între altele, de cele din domeniul urbanizării Iaşilor .
Cartierele imense din şesul Bahluiului au protejat indirect centrul vechi al oraşului de furia aici pomenită. Împlinind vrerea unor decidenţi ai epocii şi în acelaşi timp reflectînd subcultura unor arhitecţi formaţi în şcoala socialistă, cupele excavatoarelor au nimicit multe rămăşiţe de valoare ale oraşului ce a fost Iaşul. (Nu absolvim de vină pe antreprenorii din epocile antebelice pentru lucrările executate fără milă, peste urmele antecesorilor – pe atunci ceva mai vizibile.)
Şi nu ne va părăsi o imagine, mai dureroasă astăzi decât atunci.
Se construia magazinul universal „Moldova” şi toată lumea era fericită. Uriaşa groapă excavată a permis o  fundaţie amplă, care a rezistat cu bine atâtor cutremure. Şi-mi amintesc cum o priveam de pe marginea sa sudică, cu o vagă părere de rău pentru ceea ce vedeam pe peretele opus al gropii: mai multe hrube mari, solide, proaspăt secţionate fără cruţare. Şi culmea este că, pe atunci, existau mijloacele măcar pentru conservarea, dacă nu pentru punerea lor în valoare. Chiar dacă nu mă aflam printre cei ce puteau influenţa luarea unor asemenea măsuri, scrierea de faţă încearcă să fie o mea culpa târzie şi modestă din partea generaţiei noastre.

VI. Au avut sau nu breaslă ?

În textele vremii se spune adesea că din preţul unei proprietăţi din oraş, partea cea mai mare nu era plătită pentru casă sau gradină, ci pentru pivniţă [Monitorul]. În caz de cataclism - precum cutremur sau incendiu -, casa trebuia reparată sau reconstruită, dar pivniţa rămânea intactă. Iar preţul pivniţei se justifica prin însăşi natura lucrării, dat fiind volumul mare de muncă manuală grea pentru a se efectua săpătura, a se evacua sistematic pământul săpat, a se aduce în subteran piatra, a se amesteca acolo mortarul, a se zidi pereţii şi mai ales a se construi tavanul boltit, cofrajul pentru boltire avansînd în paşi succesivi. Şi toate acestea, la lumina făcliilor, în condiţiile în care oxigenul nu ajungea pentru respiraţie şi pentru făclii. Însăşi săparea şi consolidarea îngustelor guri de aerisire verticale era o operă de măiestrie, căci, cu vremea, s-au construit pivniţe tot mai lungi, cu trasee curbe  şi, de multe ori, pe două sau pe mai multe nivele. Lucrătorii de la suprafaţă erau responsabili pentru a „nimeri” tunelul pe care voiau să-l racordeze la atmosfera liberă, iar calitatea aerisirii era de asemenea decisivă pentru calitatea pivniţei. Pentru rostogolirea butoaielor, galeriile trebuiau să aibă o înclinare bine aleasă, ca de altfel şi scările care legau nivelurile între ele. Complicîndu-se, această specializare devenea implicit o meserie mai bănoasă.

Acest gen de lucrări nu puteau fi realizate decât de echipe stabile, bine sudate şi ierarhizate printr-o cooperare întinsă pe mulţi ani la rând. După cum este logic, echipele erau consolidate prin legături puternice de rudenie. Desigur, construirea de pivniţe avea „secretele” ei. Bine păstrate în familiile sau în grupurile de familii din Păun sau din Pietrărie, acestea nici n-au mai ajuns la noi, odată cu dispariţia ultimilor meşteri. Şi este evident că aceşti meseriaşi bine specializaţi nu puteau fi decât oameni liberi, angajaţi contractual, pentru care organizarea în breaslă ar fi trebuit să le ofere o anume protecţie şi statut. Aşa era peste tot, în Evul Mediu european.

Firesc, înmulţirea pivniţelor în Iaşi, alături de amplificarea lor dimensională, au contribuit major la statutul de oraş al aşezării. Este valabilă şi reciproca: adăpostul oferit populaţiei de pivniţe contribuia la salvarea valorilor umane şi materiale, la prosperitatea şi creşterea importanţei oraşului. Toate acestea s-au răsfrânt în sporul comunităţii de pe Repedea. Totodată, din simpli extractori ai pietrei din „băile”  de pe Repedea, o bună parte dintre ei s-au specializat în lucrări subterane, adică în construirea de pivniţe, iar alţii în ridicarea de case. Un număr şi mai mic s-au apropiat de statutul de cioplitori în piatră, lucrînd la construcţii mai pretenţioase, precum bisericile sau curtea domnească. Perioada secolelor XVI – XVIII, când s-au săpat cele mai multe dintre pivniţele importante din subsolul Iaşilor, este probabil epoca de glorie şi de maximă prosperitate a acestei comunităţi. Cu toate acestea, isvoarele documentare ale epocii medievale vorbesc prea puţin despre această grupare profesională de maximă importanţă pentru progresul Iaşilor (v. Anexa 1). Prin contrast, am avut sumedenie de bresle ne-legate de supravieţuirea oraşului (breasla calicilor, breasla cioclilor ş.a.) sau bresle distincte pentru activităţi extrem de înrudite, (de exemplu: dubălari, talpalari, curelari, ciubotari şi blănari). Cum să explicăm acest paradox ?

Oamenii aceştia au fost desigur marcaţi de calităţile materialului cu care îşi câştigau pâinea. În cea mai mare parte piatra de Repedea era un material de construcţie de calitate medie, pretabil pentru lucrări utile, dar modeste (cu excepţia fortificaţiilor). Apoi, o bună parte dintre pivniţe aparţineau podgorenilor. În gârliciul larg al pivniţei, ba uneori chiar şi în galeriile apropiate de intrare, se vindea băutură. În răcoarea şi liniştea pivniţei vinul era mai gustos, iar băutorii se îndemnau mai mult. Deşi patronate adesea chiar de mânăstiri, crâşmele erau totuşi afurisite ca fiind locuri ale pierzaniei. Iar cu munca deosebit de grea şi cu riscurile asumate pentru aceasta, pietrarii hirsuţi îşi justificau, adesea, renumele de mari băutori. Toate acestea credem că au influenţat negativ imaginea generală a pietrarilor din Iaşi.

În plus, pentru a-şi executa lucrările, cea mai mare parte a lor practicau un gen de „transhumanţă”. În sezonul cald scoteau piatra din carieră (în galeriile săpate în masivul muntos vara era o răcoare plăcută şi umiditatea era suportabilă) şi o transportau pe amplasamente . În perioadele mai reci, ei lucrau sub pământul oraşului, unde temperatura era mai potrivită. De cele mai multe ori înnoptau în gârliciul pivniţei la care lucrau. Iată dece ei nu locuiau compact, într-o mahala a oraşului, ori măcar pe o anumită uliţă, cum făcea majoritatea meşteşugarilor.

Satul Păun pare să fi fost prima silişte a pietrarilor ieşeni, probabil a celor mai înstăriţi . Mai apoi, pietrarii sărmani par să-şi fi construit case chiar pe terenul eliberat de piatra extrasă . (Acesta nu era agricol productiv şi nici nu era revendicat de altcineva.) În acest fel pare să se fi constituit satul Pietrărie , dar care nu avea orânduirea spaţială tipică vechilor satelor româneşti [Stahl, pp 11-26]. Chiar dacă aveau casă într-una din aceste aşezări, pietrarii noştri nu erau nici orăşeni, nici „gospodari” - cum era majoritatea covârşitoare a populaţiei Moldovei. Ori, în vechimea principatelor române, relaţia tradiţională nu era între domnie şi individ, ci între sat - constituit şi recunoscut ca atare – şi domn.
Apoi, în extragerea de piatră de pe Repedea, s-au implicat adesea alogeni refugiaţi, munca aceasta fiind destul de aproape de viaţa unui ocnaş. De exemplu, pe la 1808 [Cojocaru, p 32], între tăietorii de piatră găsim un grup de lipoveni, care, fiind abia sosiţi, nu-şi puteau agonisi cele necesare traiului şi nu-şi puteau construi un adăpost, decât aici. Ei vor fi evacuaţi din zonă în câţiva ani.
Toate aceste detalii birocratice au făcut ca multă vreme pietrarii noştri să nu obţină statutul de breaslă distinctă în oraş - adică dreptul de a avea staroste, ştampilă, steag şi biserică proprie în capitala principatului - şi nici aşezarea lor să nu fie recunoscută drept sat .

Deşi trataţi precum servitori inferiori ai acestei capitale, pietrarii au fost importanţi pentru istoria municipiului nostru. De aceea articolul de faţă este un îndemn – şi o contribuţie incipientă - la studierea trecutului lor. Spunem trecutului, deoarece această profesiune nu pare să mai aibă un prezent şi, cu atât mai puţin, un viitor. Dar un asemenea efort de recuperare a istoriei unei comunităţi profesionale semnificative a capitalei Moldovei s-ar încadra de minune în stăruinţa autorităţilor noastre locale – şi, în general, a ieşenilor - de a câştiga titulatura temporară de capitală culturală a Europei. Este aici locul de a aduce mulţumirile noastre ieşenilor menţionaţi în anexa 4, care au ajutat la naşterea şi amplificarea acestui articol.

VII. Casele boiereşti, mai ales casa Burchi - Zmău

Deoarece numărul constructorilor existenţi nu satisfăcea dorinţa lui Alexandru Lăpuşneanu de amenajare grabnică a noii capitale a Moldovei, el cere bistriţenilor, pietrari, zidari şi fierari [Bădărău, p 32]. Totodată, construirea de pivniţe - începută mai devreme -, se intensifica firesc, odată cu instalarea capitalei principatului la Iaşi. Căci, în aceeaşi perioadă, practica „administraţiei itinerante” [Slănină, Iulie 2012 ] începe a fi înlocuită cu încredinţarea tot mai frecventă a competenţelor domnitorilor, către „administratorii delegaţi”, care erau vornicii şi ispravnicii din teritoriu. Boierii consumau tot mai mult timp în Iaşi, pentru a fi în preajma domnitorului şi a influenţa deciziile acestuia. În timp, pivniţele şi-au păstrat  rostul ca depozite de vinuri, dar s-a amplificat acum funcţia lor de păstrare a alimentelor. Iar pentru a putea sta mai mult la Curtea Domnească, marii boierii aveau nevoie în Iaşi, de propria lor curte. „Cu începere din ultima parte a secolului al XVII-lea, unii boieri mai bogaţi îşi construiesc case de zid.” [Cihodaru, p 110] La aceştia, ca şi la negustorii înstăriţi, casa de piatră apare lângă deja nelipsita pivniţă . După un incendiu, lucrările de refacere puteau astfel să fie de amploare mai mică. Cum în Moldova marea aristocraţie era mai numeroasă, mai bogată şi deci mai puternică în faţa statului decât în Muntenia [Maliţa, p 222 ], gruparea pivniţă – casă de piatră ca reşedinţă boierească se răspândeşte atât în alte oraşe şi târguri, cât mai ales „la moşie” .
Tendinţa de a construi case din piatră în Iaşi a fost desigur încurajată şi de instalarea coloniştilor străini – precum armenii sau nemţii -, care veneau din patrii în care majoritatea construcţiilor se ridicau din piatră. La aceasta a contribuit apropierea economiei moldave de capitalismul primitiv, introdus la noi prin înmulţirea hanurilor şi, mai ales, a crâşmelor deschise de evrei. La scară ceva mai redusă însă, prin pivniţele construite (adjectivul „ridicate” nu se potriveşte) se prelungea afirmarea comunităţii pietrarilor de pe Repedea până către sfârşitul secolului XIX.

Marii specialişti Dan Bădărău şi Ioan Caproşu au descris cu minuţie şi talent înmulţirea caselor negustoreşti, dar mai ales a celor boiereşti, în Iaşii Evului Mediu târziu, în minunata carte „Iaşii vechilor zidiri”, din care am citat adesea. Ei evidenţiază repetat contribuţia ne-îndoielnică a meşterilor ardeleni la ridicarea şi înfrumuseţarea palatelor oraşului nostru. Avem însă îndrăzneala de a spune că această participare a fost totuşi ceva mai mică. Astfel, în secolul XVII se răspândeşte cărămida la construirea de case, ce capătă amploare în secolul următor, chiar dacă bolţile din cărămidă erau ceva mai puţin rezistente în timp . Analiza atentă a acestor boltiri evidenţiază pe de o parte o preluare de experienţă din construcţia de biserici moldoveneşti, iar pe de altă parte o copiere a modelelor din arhitectura otomană, mult mai influentă în afara arcului carpatic, decât în interiorul acestuia . Toate acestea nu puteau fi decât aportul unor meşteri localnici. Iar transferul ideilor din construcţia pivniţelor moldoveneşti era mai natural pentru sătenii din Pietrărie, decât pentru meşterii invitaţi.
Şi spunem asta deoarece legile economiei de piaţă funcţionau şi pe atunci, iar „secolul al XVIII-lea este acela al îmbogăţirii clasei boiereşti” [Bădărău, p 335]. Ca o consecinţă a evoluţiei cererii, suntem convinşi că o parte dintre meşterii din Pietrărie s-au reprofilat în constructori din cărămidă . Mai trebuie ţinut seama de succesiunea lucrărilor pentru un nou palat boieresc: mai întâi se zidea pivniţa cu piatră, apoi temelia casei de asemenea cu piatră din Repedea şi abia apoi începea construcţia din cărămidă, la care acoperişul din lemn era ridicat tot de meşteri ai locului. În acest „lanţ tehnologic”, pentru ispravnicul care conducea lucrările era cam complicat să insereze o echipă străină şi concurentă.

În acest context, segmentul de piaţă reprezentat de pivniţe rămâne însă important pentru pietrarii localnici. Reducerea treptată a acestor comenzi este compensată de cererea pentru casele cu etaj. (Comanditarii erau tot mai bogaţi, populaţia mai numeroasă, modelele străine tot mai accesibile pentru protipendada locală.) La aceste case tavanele parterului (sau demi-solului) erau boltite cilindric , soluţie la care alţi meşteri apelau mai rar. Dar tavanul etajului a fost la început tradiţional, adică drept, pe grinzi de lemn.
Intuind dorinţele proprietarilor, meşterii ieşeni şi-au rafinat oferta: au realizat planşee / tavane din piatră sau cărămidă, mai subţiri şi ceva mai plate, adică bolţi cu dublă curbură. În centrul încăperii raza de curbură a tavanului era mare, scăzînd înspre pereţi. (Era, clar, o inspiraţie întemeiată pe experienţa bolţilor bisericeşti.) Dacă ardea acoperişul, construcţia rămânea în mai mare măsură intactă, iar refacerea era mult uşurată. Această tehnică s-a aplicat iniţial la case cu parter, unde a continuat a fi folosită până târziu . Dar a trecut repede şi la casele boiereşti, unde se aplica mai ales la etaj, fiind o soluţie relativ uşoară. (E drept, aceste case îşi „permiteau” ziduri mai solide.)

Un exemplu minunat – din păcate, păstrat doar în parte - este casa Burchi din strada Smeu nr. 3, (construită pe la 1830 [Bădărău, p 338]), acum în curs de reabilitare. Prin această refacere, Primăria Iaşi ne face un splendid cadou: viitorul Muzeu Municipal Iaşi. La parter predomină bolţile în plin cintru; la etaj însă, în toate camerele mari din corpul vechi al clădirii se văd rămăşiţele bolţilor cu dublă curbură, numite de constructorii actuali „semi-arcade”. De la marginea de sus a fiecărui perete se „apleacă” spre interior porţiunea din tavan cu rază mică de curbură (v. fotografia alăturată). Muchia cărămizilor dinspre interior şi orientată în jos este teşită. Penultimul rând de cărămizi este înlocuit şi stabilizat prin plăci mari de piatră – calcar de Repedea (care se poate extrage bine în formă de plăci).
În unele camere, cum era de aşteptat, zona centrală amplă, cu rază mare de curbură, a fost, în timp, avariată. Şi cum meşteri care s-o refacă nu mai existau, autoritatea locală ce folosea clădirea a recurs la soluţia cea mai simplă: a demolat în toate camerele zona centrală dreptunghiulară a tavanului şi a înlocuit-o cu un planşeu din lemn (v. foto). Înlocuirea a fost posibilă deoarece restul tavanului curb era foarte solid, ca şi pereţii.

 

S-ar putea ca tavanul cu dublă curbură să fie o contribuţie ieşeană la istoria arhitecturii europene (poate nu ca idee, dar probabil ca aplicare locală). Specialiştii se vor pronunţa. Dar o a doua casă cu tavanul boltit prin dublă curbură nu s-a mai păstrat în Iaşi. Aici, în majoritatea camerelor mari de la etaj s-a păstrat roată-împrejur consola cu rază mică de curbură, sub care zidurile etajului sunt groase de 85 – 92 cm. Considerăm imperios necesar ca generaţiile viitoare să cunoască această realizare tehnică ieşită din comun a constructorilor ieşeni, piesă de rezistenţă în istoria arhitecturii ieşene. Măcar într-o singură cameră tavanul cu dublă curbură ar trebui refăcut, ca exponat. Deocamdată, proiectantul reabilitării nu a propus refacerea tavanelor în forma iniţială, iar Primăria Iaşi nu i-a cerut-o. Dacă aceşti parteneri vor fi câştigaţi pentru o asemenea idee, suntem convinşi că constructorii se vor achita cu ambiţie şi onoare de această noua însărcinare.
Ştim că prima obiecţie la această propunere va fi dureroasă: nu mai avem meşterii care să construiască bolta centrală dreptunghiulară a camerelor, din piatră sau cărămidă. Dar dacă totuşi nu se va putea reproduce tehnologia iniţială, cel puţin o boltire identică cu o coajă din beton armat, ar da turiştilor o sugestie asupra culturii avansate a vechilor locuitori ai Iaşilor.

Dar casele cu etaj aveau neapărată nevoie şi de scară. Aici meşterii moldoveni aveau iarăşi avantajul de a stăpâni la perfecţiune tehnica boltirii înclinate. Căci pe atunci nu era de conceput deasupra scării decât o boltă cilindrică, cu înclinarea egală cu panta scării . O splendidă scară - realizată aici din cărămidă - adăposteşte la interior şi casa Burchi. Dispunerea în spic” a cărămizilor din această boltă (care se poate vedea în fotografia alăturată), este o mostră de creativitate inginerească.
 

De la aceeaşi casă vom mai menţiona bolţile semi-sferice realizate în manieră turcească. Acestea încadrează bolta scării la capătul său de jos (palier) şi la cel de sus. Un asemenea împrumut bine ales era firesc, casa Burchi fiind ridicată în cartierul Beilic, unde se aflau construcţiile pentru găzduirea delegaţiilor trimise la Iaşi de Înalta Poartă. La casa Burchi, în aproape fiecare zid este inserat un arc boltit, pentru a distribui mai bine tensiunile verticale. Asemănător, bolţile turceşti preiau de minune concentrarea de efort din respectivul punct al construcţiei.

În mai toate camerele casei o adâncitură cilindrică în perete, terminată printr-o porţiune de calotă sferică, mai arată locul în care se găseau sobe. Casele boiereşti de odinioară – şi nu numai acestea -, se întreceau în folosirea unor sobe de teracotă cât mai frumoase, deseori cu fumuri aparente. Deşi pentru aceasta dovezile materiale rămase sunt extrem de precare, poate că totuşi se va găsi cândva autorul potrivit pentru a studia „civilizaţia sobelor” din Iaşi.

Un element specific caselor boiereşti din toată Moldova îl reprezintă bolţile pentru trăsuri, poate o altă propunere a pietrarilor localnici. Chiar dacă ideea acestor bolţi a apărut întâi aiurea [Bădărău, p 320], stilul de viaţă al aristocraţiei ieşene l-a răspândit ca element specific şi de succes în edificarea reşedinţelor bogate de pe aici – încă o modestă contribuţie moldavă la progresul arhitecturii europene. (La casa Burchi bolta pentru trăsuri s-a restrâns la un rol mai degrabă decorativ.) În pivniţa înaltă şi bine aerisită se pătrunde direct din centrul casei. Din păcate, pentru adăugarea unui corp de clădire modern s-a sacrificat cea mai mare parte a pivniţei. În acelaşi scop s-a demolat absida de pe latura estică. S-a păstrat doar o parte a fundaţiei acestui hemiciclu, unde în salonul de la etaj boierii jucau cărţi.


VIII. Curtea domnească şi cetăţile mănăstireşti

Domnia era, desigur, un „client” al meşterilor din Pietrărie, pentru fortificaţii şi pentru construcţii bisericeşti. Astfel, în prima jumătate a sec. XV, Alexandru cel Bun ridică la Iaşi o curte domnească vastă . Fundaţiile decopertate ale zidurilor curţii [Bădărău, p 38-40] certifică provenienţa pietrei de pe dealul Repedea, iar pentru un asemenea obiectiv voievodul nu putea angaja nişte pietrari începători. Ceva mai târziu, Ştefan cel Mare dă foc Iaşilor, distrugînd totul în calea năvălitorului turc, atât în 1475, cât şi în 1476. După aceste războaie, Ştefan stimulează reconstrucţia oraşului, pentru care ordonă refacerea curţii domneşti şi amplificarea fortificaţiilor acesteia, iar în 1491 începe construcţia noii biserici Sf. Neculai Domnesc, folosind aici multă piatră făţuită. Dar pentru a evidenţia evoluţiile comunităţii din Pietrărie vom renunţa la a vorbi prea mult despre lucrările episodice la Curtea Domnească, de atâtea ori arsă, ori distrusă de cutremure. Asta mai ales că - pentru palatele din interiorul fortificaţiilor -, domnitorii îşi puteau permite să apeleze la meşteri ardeleni - cărămidari, ceramişti sau pietrari. (Aceştia din urmă erau adesea cioplitori specializaţi, care prelucrau alte materiale, mai scumpe .)

Cei mai consacraţi autori [Bădărău, p 129] afirmă: „Numărul bisericilor şi al mănăstirilor care s-au ridicat în Iaşi între 1564 şi 1711 este deosebit de mare.” În aceste lucrări speciale meşterii ieşeni îşi arătau măiestria, căci în această epocă de avânt urban (şi chiar mai târziu), majoritatea acestor construcţii se executau din piatră de Repedea, la care meşterii papistaşi ori protestantţi nu erau prea agreaţi. În secolul XVIII, cu toate transformările importante în tehnologii şi în cerinţele clienţilor, pietrarii de lângă Iaşi nu duceau deloc lipsă de lucrări. Mai mult decât atât: chiar dacă la edificarea unor biserici se foloseau şi meşteri străini (vezi Trei Ierarhii şi Golia), pentru fortificaţiile din jurul mânăstirilor era nevoie de adevăraţi munţi de piatră , deci se apela la Repedea. Pentru firul ideii acestui articol vom face mai jos referiri limitate la Golia şi la Cetăţuia.

Epoca Renaşterii moldave, începută timid în vremea lui Petru Rareş, dar deplin desfăşurată de către Vasile Lupu, se exprimă prin experimentele de excepţie care sunt Trei Ierarhii şi Golia (1660). Ridicată cam pe locul ctitoriei precedente a boierului Golăi, biserica lui Vasile Lupu numită Golia, este înconjurată de o fortificaţie puternică, vastă. După informaţiile disponibile [Bădărău, p 200], zidurile de incintă, cât şi, desigur, turnul-clopotniţă, au fost comandate de membri ai puternicei familii Golăi, înainte de ctitoria lui Vasile Lupu. Credem că prin impresia puternică pe care fortificaţia a lăsat-o asupra populaţiei oraşului se explică dece ieşenii au numit mânăstirea „Golia”, fără a aminti astfel de al doilea ctitor al acesteia, cel mai important.
Chiar dacă în Iaşi unele case încep a fi acoperite cu ţigle, pentru construcţii focul rămânea un inamic la fel de puternic şi de pervers. Pentru a lupta împotriva acestui flagel, s-a zidit impresionantul  turn din piatră, de la intrarea în mânăstirea Golia. Acesta era o soluţie constantinopolitană: o familie ce locuia permanent în vârful turnului semnaliza populaţiei începutul unui foc şi direcţia dinspre care vine acesta. Turnul amintit aici ilustrează războiul de uzură împotriva focului [N.A. Bogdan, p 365 ], care deseori zădărnicea progresele urbanistice ale oraşului. (După ce primejdia de la tătari s-a micşorat, războaiele ruso-austro-turce au făcut ravagii în Moldova, inclusiv prin incendii.) Ori, nu avem vreo semnalare a implicării unor meşteri străini în ridicarea turnului. Iată deci încă o lucrare care certifică înaltul profesionalism atins de vârfurile comunităţii din Pietrărie, pe la începuturile secolului XVII.

Mânăstirea Cetăţuia  a fost construită din ordinul lui Gheorghe Duca voievod, fiind sfinţită la 10 Iunie 1672, într-o epocă cu frecvente ciocniri armate. Şi aici biserica este înconjurată de o incintă puternic fortificată, prin care se combat progresele armelor medievale şi răspândirea armelor de foc. Piatra de Repedea, îngrijit profilată, se regăseşte peste tot. Ca piatră cioplită se vede în execuţia bisericii, în fortificaţii, la casa domnească şi la alte acareturi. Se ştie că lucrările în piatră cioplită s-au executat sub conducerea unui mazâl din ţinutul Hotinului, numit Grigore Cornescu. În 1679 el a fost chemat şi la restaurarea acelei minuni pe pământ care este biserica mânăstirii Curtea de Argeş, ctitorită de Neagoe Basarab. Este deci cert că la Cetăţuia lucrările în piatră au fost executate de meşteri români. Dar această construcţie mai are o sumedenie de alte particularităţi, care au implicat lucrări în piatră.
Principalul turn de apărare este prevăzut cu o trapă pentru prinderea invadatorilor ce ajungeau până aici, cu scări înguste şi spiralate în grosimea zidurilor pentru a putea fi apărate de un singur oştean, cu scări mobile şi cu alte ingenioase prevederi constructive. De sub altarul bisericii pleacă un tunel subteran îngust din piatră, prin care, la nevoie, călugării puteau pune la adăpost odoarele mânăstirii, în subteranele casei domneşti, păzită de oşteni. Clădirea egumeniei era legată printr-o scară-tunel secretă cu adâncimile pivniţei mânăstirii. Dormitoarele voievodale din Casa Domnească erau legate între ele şi cu lucrările subterane, prin coridoare şi scări înguste şi tainice, pentru cazuri de primejdie. Şi s-a mai vorbit de multe ori despre un tunel subteran care lega Cetăţuia de Palatul Domnesc din Iaşi. Dar chiar şi în zilele noastre „specialiştii” neagă existenţa acestui tunel .


IX. Culmea pietrarilor: tunelul lui Duca-vodă

În acea epocă de intense confruntări militare, în 1671 Grigore Cornescu a fost pus de Duca Vodă la dispoziţia sultanului Mehmet al IV-lea pentru a executa în ceară macheta cetății poloneze de la Cameniţa. După ce a spionat-o, Grigore a realizat macheta, pentru ca generalii turci să o analizeze și să vadă ce puncte slabe are cetatea. Cunoştinţele militare ale lui Grigore Cornescu au fost validate: turcii au cucerit Cameniţa. Am pus această întâmplare, împreună cu realizările lui Cornescu pentru fortificarea Cetăţuii, în legătură cu o întâmplare personală.

În copilărie citeam ahtiat ampla monografie a oraşului Iaşi, scrisă de N. A. Bogdan şi tipărită în anii 1912 - 13. Menţionarea tunelului dintre Cetăţuia şi Palatul Domnesc la paginile 178 şi 456 mi-au marcat adolescenţa. De-a-lungul vieţii am întâlnit o sumedenie de alte mărturii asupra existenţei acestei construcţii îndrăzneţe – din păcate, toate orale şi de la persoane care nu văzuseră tunelul. Ca urmare, pentru mine, realizarea tunelului se situa în continuare între legendă şi adevăr. Abia recent m-am întâlnit cu o confirmare credibilă a existenţei sale, dintr-o sursă demnă de toată consideraţia , care provenea de la merituosul Mitrofan Băltuţă, fost stareţ al mânăstirii Cetăţuia între anii 1971 şi 1995 şi exarh al tuturor mânăstirilor din arhiepiscopia Iaşilor (1981-1995). Stareţul intrase în acel tunel, pe la capătul care pleacă din mânăstire. După câtăva vreme a trebuit să renunţe, acea parte a tunelului fiind surpată.

Am visat ani de zile să devin arheolog şi să descopăr acel tunel. Dar mişcarea societăţii româneşti din anii ’60 era puternic orientată spre industrializare. Ca urmare, am devenit inginer, fără a mă apropia de acel vis al copilăriei. După revoluţie, Banca ... Agricolă a obţinut (cum oare ?) jumătate din parcarea de lângă Poliţia Municipală, unde a început să-şi construiască sediul local. În 1993, în timpul săpării gropii rectangulare de fundaţie a apărut o problemă, care a determinat modificarea proiectului. Colţul clădirii orientat S-V (spre partea de jos a străzii Sf. Lazăr) a fost teşit şi, în prezent, planul clădirii reflectă această decizie.
Trecînd aproape zilnic pe lângă acest şantier, am „citit” pe lucrările de cofrare cum proprietarul s-a adaptat noii idei. Provocat de situaţie, m-am aplecat, ca să aflu ce anume a determinat modificarea. Aşa am zărit la cele două capete ale gropii un tunel din piatră (vezi fotografia ce urmează), proaspăt sfărâmat de colţii excavatorului inconştient, pe o porţiune de circa 30 de metri . După câteva zile de reflecţie, mi-am luat copiii şi lanternele ce am găsit prin casă şi, în Noiembrie 1993, am intrat în porţiunea sudică a tunelului.

Impresia a fost copleşitoare: tunelul era într-o stare perfectă ! Partea de sus a tunelului se afla la circa doi metri sub nivelul solului. Cu grijă, prin tunel puteau merge doi oameni, alături. Secţiunea sa dreptunghiulară se termina la partea de sus cu o boltă în plin cintru, înclinată odată cu tunelul, în direcţia pantei coborâtoare, pe direcţia sud-sud-est. Atât zidurile, cât şi bolta erau executate din piatră făţuită. Pe alocuri a trebuit să-mi aplec capul, căci oamenii din ziua de azi sunt ceva mai înalţi decât trăitorii secolului XVII. Panta tunelului era al doilea motiv pentru aplecarea capului: podeaua înclinată era parţial din cărămidă (aderenţă), intercalată cu zone executate din piatră. De cele mai multe ori porţiunile din piatră reprezentau trepte. După circa 200 m de coborâre, am găsit tunelul plin cu apă şi a trebuit să ne întoarcem .

Dar tunelul EXISTA !!!

 M-a intrigat iniţial direcţia în care mergea tunelul, pe porţiunea vizitată. După ani de zile, exponatele din parcul complexului Palas mi-au amintit de iazurile ce se aflau pe valea Bahluiului, la Sud de Curtea Domnească. Acesta a fost motivul pentru care, plecînd de la palatul voievodal, este de presupus că tunelul mergea iniţial spre Est (!),ocolind vama domnească, chervăsăria domnească şi chervăsăria mânăstirească [Cihodaru et al, p 92]. Abia după acestea tunelul cotea cu circa 45° spre dreapta, începînd subtraversarea Bahluiului. Probabil că în câmpia de dincolo de Bahlui , după această ocolire a lacurilor, tunelul o lua în direcţia Cetăţuii. Iar ocolul pe care tunelul îl făcea pe terasa superioară mai îndeplinea un scop: să iasă din hăţişul de pivniţe din preajma Curţii domneşti , fără a se intersecta cu acestea. Doar acei care erau pietrari ai Iaşilor din tată-n fiu mai puteau ţine minte „geografia” aceasta subterană ...



Numeroasele lucrări tainice din Cetăţuia sunt primul argument pentru a lega acest tunel de epoca lui Gheorghe Duca voievod. Repetăm: este vorba despre o epocă cu multe pericole. Pentru a se apăra de acestea, curtea voievodului nu avea la dispoziţie trupe numeroase, cum ne explică istoria. Al doilea argument puternic este personalitatea creatoare a lui Grigore Cornescu, de cunoştinţele şi îndrăzneala căruia s-a folosit Duca-vodă la construirea Cetăţuii şi se va fi folosit la tunel. Al treilea argument ar putea fi existenţa unui tunel pe sub Prut, la Huşi, dacă această legendă se va confirma. Dar ultimul şi cel mai puternic argument îl reprezintă piatra de pe Repedea şi, mai ales, meşterii din Păun şi Pietrărie, care acumulaseră deja vaste cunoştinţe despre boltirea înclinată, despre lucrul şi orientarea pe sub pământ, despre consistenţa solului din Iaşi şi din împrejurimi şi despre comportarea pietrei lor în contact cu apa. Taina care a însoţit existenţa tunelului era justificată de însuşi scopul său. Cine ştie însă dacă nu cumva acest scop a fost protejat şi printr-o crimă asupra pietrarilor care cunoşteau pe deplin secretul .

Arhitectul şi organizaţia de proiectare a actualei clădiri şi-au făcut datoria: au teşit colţul acesteia, pentru a salva intrarea în tunel. Vom fi însă veşnic revoltaţi de decizia acelor bancheri care au astupat cu beton intrările în tunel, în loc de a-şi face reclamă cu vecinătatea unei construcţii fără pereche. Banca Agricolă a funcţionat relativ puţin timp în respectiva clădire. La falimentul ei, clădirea a trecut prin mâna băncii austriece Raiffeisen. Curios lucru: şi banca aceasta s-a descotorosit degrabă de un sediu central - şi aparent construit special pentru o bancă -, vânzîndu-l. Cel de al treilea proprietar a definitivat ascunderea tunelului şi a terminat împrejmuirea clădirii spre Est şi parţial spre Sud, printr-un gard .

Actualul proprietar are motive temeinice să evite în preajma sediului său curiozitatea publicului larg. Credem că - cu puţină bunăvoinţă şi ceva mai multă dragoste de Iaşi - conducătorii Iaşilor ar putea găsi o cale pentru ca această lucrare epocală care este tunelul să devină accesibilă românilor şi turiştilor . După trei veacuri şi jumătate, - mai ales după atâtea cutremure -, re-punerea în funcţiune a tunelului ar constitui o mare operă de „refacţie”, o mare provocare pentru inginerii şi arheologii români şi europeni. Evacuarea apelor infiltrate nu mai este o problemă în faţa pompelor moderne. (Măcar şi temporar, pe durata lucrărilor de recuperare.) Mai problematică ni se pare asigurarea ventilaţiei, adică identificarea şi re-funcţionalizarea vechilor guri de aerisire. În aşteptarea îndelung-promisului Muzeu al Curţii Domneşti din Iaşi, ni s-ar părea normal să se lanseze un asemenea proiect ambiţios, de întoarcere în patrimoniul istoric al Iaşilor a unui obiectiv de mare mândrie pentru ţara noastră. Nici afirmaţia că ar fi un proiect excesiv de costisitor nu stă în picioare, dată fiind receptivitatea Uniunii Europene faţă de asemenea eforturi de îmbogăţire a patrimoniului cultural european. Orice demers de împiedicare a acestei întoarceri - din partea oricui ar putea veni -, ar fi cu certitudine o crimă culturală la adresa oraşului şi chiar a naţiunii noastre. Iar legătura dintre Curtea Domnească din Iaşi şi tunelul lui Duca-vodă este indisolubilă, fără nici o altă discuţie.
Mai îndrăznim şi afirmaţia că, prin scoaterea tunelului la iveală, faima Iaşilor ar creşte cam la fel cum a sporit prin naşterea complexului comercial PALAS. Lucrările de refacere a tunelului şi de introducere a acestuia în circuitul turistic vor fi dificile, complexe şi se vor întinde cu siguranţă pe mai muţi ani. Dar până atunci, măcar o inscripţie ar putea pomeni existenţa acestei construcţii unicat, de sub picioarele locuitorilor oraşului. Simt că le-am rămas datori acestor pietrari ai Iaşilor.

X. Apusul unei comunităţi

Treptat, pe parcursul secolului XIX, oraşul Iaşi se occidentalizează. Incendiile sunt mult mai bine controlate [N.A. Bogdan, p 365 ], atacuri duşmane nu mai pun în pericol viaţa locuitorilor, boierii îşi construiesc tot mai rar palate cu pivniţă mare şi boltă pentru trăsuri.
Pivniţele pentru gospodăriile populaţiei din „pătura de mijloc” erau mult mai mici şi se puteau executa în săpătură, la lumina zilei. (Acest procedeu s-a aplicat până târziu, în secolul trecut.)
Spre sfârşitul secolului XIX tavanele caselor sunt rezemate pe şine de cale ferată şi nu pe bolţi. Scările dintre etaje capătă, de cele mai multe ori, schelet metalic. Dar, mai ales, majoritatea crâşmelor ies de sub pământ, devenind restaurante după moda occidentală. Puţine biserici se mai construiesc în Iaşi, iar după Mica Unire conducerea ţării n-a construit mare lucru în acest oraş. La începutul secolului XX betonul îşi face şi el loc în practica constructorilor locali, ne-mai-fiind nevoie de atâtea bolţi. Pe ici, pe colo, câte un gospodar îşi face casă cu beci. Cine să mai aibă nevoie de piatra de la Repedea ?

La „împroprietărirea lui Cuza” (1864), în Pietrărie au primit pământ doar 25 de familii (10 clăcaşi şi 11 pălmaşi), căci satul nu era mare  şi puţ

© Drepturi de Autor (Copyright) - Acest articol este proprietatea Ziarul de Iasi (www.ziaruldeiasi.ro) si este protejat de Legea dreptului de autor si drepturilor conexe (8/1996). Preluarea acestui articol se poate face, potrivit reglementarilor in vigoare, doar în limita a maximum 500 de caractere, urmate obligatoriu de un link directionat catre acest articol! Orice incalcare a acestor prevederi va fi supusa procedurilor pentru intrarea in legalitate si recuperarea daunelor.

Ultima ora

editorial

Cine profită de madam Şoşoacă

Pavel LUCESCU

Cine profită de madam Şoşoacă

Campania care urmează la Iaşi nu trebuie să devină un circ de tip Şoşoacă, decât dacă vrem să ne batem joc de viitorul acestui oraş. Nu vreau să spun că madam SOS România ar trebui ignorată, ci că n-ar fi rău dacă am încerca să înţelegem mai mult ce are în cap când vine vorba de viitorul oraşului şi mai puţin ce vrea ea să ne vândă, adică scandal.

opinii

Distrugerea statuilor

Alexandru CĂLINESCU

Distrugerea statuilor

Frenezia negatoare woke e urmarea obscurantismului, a fanatismului şi a inculturii. Ideologii woke au cale liberă în mass-media, au pătruns în universităţi şi în şcoli. Acţiunile lor n-au nimic comun cu adevărul istoric. Ei pretind că fac dreptate celor ai căror strămoşi au fost umiliţi şi exploataţi, în realitate manipulează istoria şi adâncesc fracturile sociale.

De ce este atât de aspru Postul Mare?

pr. Constantin STURZU

De ce este atât de aspru Postul Mare?

Faţă de celelalte posturi de peste an, Postul Mare (care precede Sfintele Paşti) este considerat unul aspru, atât din punct de vedere alimentar, cât şi din alte puncte de vedere. De ce este – sau ni se pare a fi – Postul Mare atât de aspru? De ce, în genere, ne este atât de greu să postim? Din mulţimea de posibile răspunsuri, să reflectăm azi la trei dintre ele.

Roboţi

Codrin Liviu CUȚITARU

Roboţi

Robotul a trecut, treptat, de la „plimbarea” convulsivă pe coridoarele Universităţii, la alergarea „profesionistă”. Se arăta capabil să sară şi peste obstacole, plăcerea sa supremă fiind „să evite” deliberat, în viteză, femeile de serviciu îngenuncheate pe ciment şi prinse în efortul răzuirii gumelor de mestecat aruncate iresponsabil. Îngrijitoarele se speriau îngrozitor şi ţipau injurios după Robogică (foarte des îl numeau „pocitania dracului”!).

pulspulspuls

Un mare mister la liberalii ieşeni: cine va primi de la Bucale pâinea şi cuţitul listelor din toamnă?

Un mare mister la liberalii ieşeni: cine va primi de la Bucale pâinea şi cuţitul listelor din toamnă?

Un mare mister tace şi face pe piaţa politichiei locale în această perioadă, stimaţi electori: cine va face listele de candidaturi de la parlamentarele din toamnă la liberalii ieşeni? 

Caricatura zilei

La reciclat pet-uri și doze

Când Sistemul Garantie Colectare te pune pe gânduri

Cumpara editia digitala

Vremea in Iasi

Curs valutar

Parteneri

Intrebarea zilei

Vladimir Putin, presedintele Federatiei Ruse, a declarant intr-un interviu dat jurnalistului american Tucker Carlson ca nu va ataca niciun stat NATO. Credeti ca isi va respecta cuvantul dat?

vezi raspunsuri