Istoria pipăită (I)

Una dintre cele mai durabile amăgiri din istoria cunoașterii este aceea potrivit căreia istoricul dezvăluie adevărul despre trecut. Ea pleacă de la presupunerea că izvoarele istorice sunt frânturi de realitate obiectivă și că istoricul, printr-un efort onest, științific, coerent, rațional și aulic este capabil să reconstituie faptele și evenimentele „așa cum au fost”. În general, această fixație pe urmele păstrate în arhive, considerate, cum spuneam, nechestionabile, e un reflex pozitivist, de secol al XIX-lea când istoria, sub apăsarea temei politice a identității și națiunii, se cristaliza ca știință umanistă și își legitima statutul de obiectivitate pe studiul izvoarelor istorice, fie ele scrise sau nescrise, materiale sau imateriale. Plecând de aici, în ultimul secol și jumătate s-au dezvoltat diverse feluri de a privi și interpreta aceste urme ale trecutului. De la hărnicia contabilă la rafinamente filosofice și hermeneutice sau altfel spus de la pozitivism la istoria mentalităților, de la istoria conceptuală la microistorii orale, de la istoria ideilor la filosofia istoriei și teoria istoriografiei cercetarea s-a diversificat într-un evantai larg și policrom în încercarea eroică nu numai de a scoate la iveală diverse cioburi de memorie, ci de a le lega într-un puzzle coerent astfel încât să poată fi rafinată o înțelegere mai nuanțată a trecutului. Dar istoricul este și el om și, fără doar și poate, citește aceste urme ale trecutului printr-o lentilă personală, inevitabil colorată subiectiv. De unde atunci adevăr și obiectivitate științifică?

Când Herodot și-a început aventura Istorii-lor sale, cam cu jumătate de mileniu înainte de Hristos, termenul grecesc de „historioi” desemna un judecător, cineva care cercetează și cumpănește pe baza probelor, un termen a cărei rădăcină era „histor”-ul, adică „cel ce vede”, „cel ce cunoaște” (de unde, azi, savantul enciclopedic, precum Gheorghe Asachi, numit „polihistor”). E în sine o marcă identitară a celui care se ocupă profesionist de studierea trecutului și care ar trebui să se comporte ca un judecător al trecutului, imparțial și echilibrat. Dar Herodot, „părintele istoriei” cum a fost el diminuat de la statutul modern de „istoric”, mai face ceva întemeietor, ceva care s-a pierdut sub presiunea mecanicismului științific al secolului al XIX-lea – cel care impune regulile de diferențiere a științelor –, anume talentul de a povesti trecutul atâta timp cât nu îl poți descrie în integralitatea lui. Acest talent, subminat cum spuneam de presupoziția uscăciunii prozei științifice care, pentru a fi luată în serios ca legitimă s-a rigidizat într-un discurs abscons, aluvionar, plin de argumente colaterale și surse, cu subsoluri savante, dar indigeste, cu construcții arborescente ale viziunii personale asupra faptelor trecute, împănate de ticuri academice și de aroganță cognitivă. Din această rădăcină se trage pedantul Dr. Pangloss al lui Voltaire care, în habitatul artificial al catedrei și al congreselor, rămâne prizonierul grupului său electiv, pierzând contactul cu lumea reală. Și cu oamenii. E aici o dilemă greu solvabilă: cum să vorbești în Agora despre trecut păstrând rigoarea academică, dar cu vorbele „cetățenilor obișnuiți” așa cum făcea Socrate sau, da, Herodot. Și azi e evidentă distanța „sanitară” pe care istoricii academici o iau față de comunicarea cu oamenii obișnuiți, iar când cineva reușește să construiască o poveste cu farmec narativ^**, dar bazată pe o osatură faptică riguroasă, universitarii strâmbă din nas considerând acest demers ca fiind amatoristic, semi-științific, nedemn de atenția specialiștilor. N-aș vrea să se înțeleagă cumva că fac aici apologia „istoriei de berărie” bazată pe mituri, eresuri și sminteli sau pe rudimentele „urechiste” rămase în subconștient de la temele ideologice ale istoriografiei ceaușiste, național-eroizante și, în general, mincinoase. Ce spun eu este că un pariu al istoricilor contemporani, într-o epocă dominată de capacitatea de sinteză rapidă a faptelor prin Inteligență Artificială, precum și pe degradarea în masă a nivelului de înțelegere și interpretare a oamenilor din cauza mediului informațional cretinizant, că istoricii trebuie să învețe să comunice mai eficient, dincolo de turnul de fildeș al științificității academice. Să fie persuasivi pentru a putea prinde în plasa demonstrației pe posibilii cititori interesați să afle, să cunoască și, da, să judece singuri, fără pastile prefabricate, ceea ce istoricul-judecător (adică cineva onest și echilibrat, care a pus pe masă toate probele!) îi prezintă. Și nu e aici o instigare la populism, ci o provocare la schimbarea produsului, astfel încât comunicarea cu publicul educat să fie mai eficientă. Nu e vorba nici de a derapa în ficțional sau absurd (cum o fac toate prostiile conspiraționiste sau dacopate, cu bubulii și tunelurile lor prin Bucegi), ci de a pune la un loc cioburile trecutului într-o frescă credibilă cu valoare euristică. Un lucru complicat pentru că, de regulă, istoricul „profesionist” se lasă purtat de labirintul detaliilor și, nu de puține ori, ratează perspectiva de ansamblu, rămânând ancorat în mica lui nișă hiperspecializată. Sigur că asta se întâmplă în societățile civilizate, unde prășitul de izvoare istorice a fost dus la bun sfârșit, iar sintezele pe temele majore s-au cristalizat deja lăsând locul pentru nuanțe și cercetări parcelare. Și, desigur, pentru reconfigurări metodologice. Este acesta cazul României?

Am privit întotdeauna cu scepticism devoțiunea istoricilor pe care îi cunoșteam pentru document, pentru urma istorică palpabilă, considerate infailibile. Am văzut, de multe ori, o hărnicie demnă de toată stima pentru editarea de izvoare fără de care, firește, nu e posibilă analiza istorică, care ajungea să le consume cariera științifică. În istoriografiile așezate, care oricum au făcut de mult colecțiile necesare de documente, această treabă o fac asistenții de cercetare. La noi, din nefericire, din cauza înapoierii academice, nici în ziua de azi nu sunt terminate seriile de ediții critice, de documente sau de opere ale marilor figuri umaniste din secolul trecut, ceea ce face ca oameni capabili de creație istorică să rămână cantonați, „la datorie”, la acest nivel. Puțini au forța de muncă zilnică să facă, „haiducește” precum Alexandru Zub, munca unei instituții, atât partea de editare, cât și pe cea de sinteză istorică. Acesta este un gol pe care nici academia, nici statul român prin Ministerul Cercetării, nu s-au străduit să îl umple, iar paradoxul face ca liniile europene de cercetare (unde acest nivel e depășit de mult) să vină cu teme parcelare finanțate prin proiecte care urmăresc ținte de nișă sau la modă, baza cercetării noastre fundamentale rămânând și azi neterminată.

Dacă la asta mai adăugăm și faptul că, după ocupația sovietică și transformarea stalinismului lui Gheorghiu-Dej în comunismul-naționalist al lui Ceaușescu, discursul istoric nu a fost liber, fiind înfeudat propagandei și țintelor ideologice ale totalitarismului roșu, avem deja un tablou care, la trei decenii și jumătate de la căderea comunismului, ar fi trebuit să arate altfel. E adevărat că, de o bună bucată de timp, au început să apară cercetări parcelare, mai ales pe direcția memoriei vinovate și a temelor tabu, care adie a cercetare riguros occidentală și care știu să scrie o poveste despre trecut fără stereotipurile și limbajul de rumeguș al celor formați în istoriografia ceaușistă. Ei au început să scoată la iveală alte cioburi de trecut care fuseseră bine mascate înainte, teme și figuri incomode pentru un public crescut în atmosfera manipulatoare a istoriei eroizante și calpe din manuale și filmele de propagandă ale lui Sergiu Nicolaescu. Pe această direcție, a trezirii și a reconstrucției istorice cu un grad mai mare de verosimilitate (că tocmai spuneam că istoricul nu poate reface, cu onestitate și echilibru, decât frânturi de memorie), se înscrie fascinanta poveste despre România în cel de-Al Doilea Război Mondial cu care ne îmbie soții Pavelescu. E o întreprindere istoriografică și literară remarcabilă care ar trebui discutată la orele de istorie din școală, căci pariez că tinerilor o să le placă! (Continuarea în ediția din 15 aprilie a Ziarului de Iași.)

^* Pavelescu Alina, Pavelescu Șerban-Liviu – Istoria Orbilor. România în război. 1940-1945, Buc.: Humanitas, 2025, 757p.

^** Un caz de manual fiind monografiile Tatianei Niculescu comentate ca fiind „de popularizare”, în ciuda riguroasei documentări

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naționale, Filiala Iași și scriitor

Publicitate și alte recomandări video