Oriunde în Europa clădirile pentru operă sunt embleme arhitectonice şi culturale. De aceea ele sunt plasate negreşit în spaţiul central al oraşelor, acolo unde istoria şi cultura locului vibrează împreună. Şi tot de aceea, a căuta soluţii cât mai „economice”, în detrimentul valorii artistice şi a încărcăturii simbolice ar putea duce la un eşec garantat, nu doar pentru cei de azi, dar şi pentru cei de mâine.

Iaşul are o singură piaţă istorică, iar aceasta este Piaţa Unirii. Aceasta a fost desenată în forma actuală la începutul anilor 1960. În spaţiul propriu-zis al Pieţei s-a ridicat atunci un ansamblu de blocuri de locuinţe în conformitate cu filosofia proletcultistă a timpului: construcţii rigide şi uniforme înşiruite ca pentru paradă, menite să celebreze noua eră şi să adăpostească mitingurile politice. Viaţa oraşului era intim legată de acest spaţiu al întâlnirii năzuinţelor şi al împlinirilor. E drept, nici vechea Piaţă a Unirii nu era o capodoperă urbanistică, însă regândirea în acord cu noul timp istoric s-a făcut cu sacrificarea ritualică a cel puţin două clădiri de patrimoniu: Academia Mihăileană şi Cinematograful Sidoli. Au fost demolate simultan şi cu nemijlocitul concurs al unor cetăţeni zişi „de cultură” ai urbei, care şi-au dat acordul pentru aceasta, sub pretextul - ţineţi-vă bine! - că erau clădiri „burgheze”. Arhivele păstrează mărturia infamului act.

Îmi amintesc bine cele două clădiri. La Sidoli, botezat între timp Ilie Pintilie, mergeam la film. Era probabil cel mai frumos cinematograf din ţară, o adevărată bijuterie architectonică în care mergeai ca la teatru. În faţa splendidei clădiri a Academiei Mihăilene era o staţie de tramvai. Nu puteai rata priveliştea Palatului. Ambele monumente puteau fi salvate, dar nu a avut cine să o facă. Vremurile, desigur. Şi bietul om sub cumpăna lor, nu-i aşa?

În locul somptuoasei Academii Mihăilene s-a ridicat cinematograful Victoria, iar în locul cinematografului Sidoli unul din blocurile de pe partea de NE a Pieţei. Noua Piaţă a Unirii a dobândit astfel o înfăţişare proletară, chiar dacă în blocuri locuiau cadre de partid, Securitate şi Armată.

În fine, vremurile au trecut, oraşul a migrat spre alte azimuturi (a se vedea ratatul Centru Civic, ridicat în anii 1970), iar Piaţa Unirii a încremenit în înfăţişarea ei proletcultistă, pierzându-şi treptat relevanţa culturală. Pe scurt, azi nu mai au loc decât festivităţile de la 24 ianuarie. Nici o instituţie de cultură nu mai există în perimetrul său, ceea ce este un nonsens. Dacă ansamblul de blocuri din Piaţa Unirii are totuşi o anumită coerenţă, în ciuda simplităţii lui geometrice, clădirea cinematografului Victoria oripilează spaţiul şi sfidează bunul gust. Demolarea lui ar fi salvatoare pentru întreg ansamblul arhitectonic. Din unghi economic, investiţia a fost de mult amortizată în cei 60 de ani de exploatare. Aici cred că este locul cel mai potrivit pentru ridicarea clădirii Operei ieşene. O clădire modernă, demnă de tradiţia şi rolul Iaşului în cultura naţională ar putea înlocui un eşec arhitectonic de proporţii. Piaţa Unirii s-ar putea astfel înnobila cu o clădire emblematică, ce ar putea intra în dialog cu vechile clădiri conservate: Palatul Braunstein şi Hotelul Traian. În plus, ar fi o reparaţie binevenită pentru demolarea Academiei Mihăilene în vremuri vitregi. Iar sursa de inspiraţie ar putea fi, eventual, chiar fosta clădire istorică, dominată de superba ei cupolă.

În fine, un cuvânt despre celelalte soluţii vehiculate. Amenajarea cinematografului Trianon ar fi un compromis meschin. Pur şi simplu sala nu se pretează pentru spectacole de operă, iar o extindere ar fi de-a dreptul penibilă, rezultând doar o cârpeală provincială. Nici zona parcului din Anastasie Panu nu ar fi o soluţie, având în vedere încărcarea arheologică, fapt ce ar întârzia nepermis finalizarea proiectului.

Soluţia propusă de mine reclamă curaj, inspiraţie şi voinţă. Sper să avem resurse pentru o dezbatere responsabilă şi o soluţie onorabilă.

PS: Acum câţiva ani, în aceeaşi rubrică a Ziarului de Iaşi am lansat o propunere pentru locaţia Muzeului Satului Moldovenesc în perimetrul Grădinii Botanice din Iaşi, care dispune de o suprafaţă generoasă şi pretabilă pentru un proiect hibrid, ştiinţific, muzeistic şi recreativ (VEDEȚI AICI). Propunerea a prins, iar recent Universitatea şi-a anunţat intenţia demarării proiectului (VEDEȚI AICI). Iar asta, cum să vă spun, mi-a dat curajul să recidivez.

Mihai Dorin este istoric şi publicist